I'm learning to love ... *Part 16*

Dupa cum va  spuneam in postul anterior , partea a 16-a e foarte aproape. M-am tinut de cuvant si uite ca am ajuns si la postarea acestui capitol din povestea de dragoste "Cristian and Alex".


Sper sa va placa, nu uitati sa dati  un like si de ce nu, sa distribuiti linkul mai departe :) !

Tin sa specific inca o data, daca vreti sa participati cu articole de orice fel o puteti face. Tot ce trebuie sa faceti este sa trimiteti creatiile voastre la klau_sun@yahoo.com si ele vor aparea pe blog !

Daca nu ati citit primele parti nu uitati sa o faceti inainte de a citi a 16-a parte. Celelalte 15 parti le puteti gasi pe blog prin scurtaturile de mai jos:


Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8
Partea 9
Partea 10
Partea 11
Partea 12
Partea 13
Partea 14
Partea 15


Destul cu vorbaria! ENJOY!!!!

M-am uitat indelung la el.

-Poti sa imi promiti ceva?, i-am spus fixandu-i privirea. A dat afirmativ din cap asa ca am continuat: Promite-mi ca ma vei face sa te iubesc!

Mi-a aruncat o privire cu subinteles, a receptat mesajul. Aveam  nevoie de aceasta certitudine.In astfel de momente, cand lucrurile pareau sa se indrepte intr-o directie necunoscuta, simteam nevoia de a sti ca e cineva acolo, undeva in umbra, care va avea grija de neprevazut. Nu stiam cum aveam sa ajung sa il iubesc pe Cristian pentru ca nu stiam ce e iubirea, nu inca, sau cel putin nu puteam sa o recunosc daca deja ea isi facuse loc in inima mea.

Dimineata parea sa aduca un val de liniste asupra gandurilor mele, dar acestea erau inca prea incurcate pentru a reusi macar sa deslusesc unde se incadreaza Cristian in acest moment. Pe de alta parte aceasta relatie implica si o noutate pentru mine si anume ideea de gay. Stomacul mi se strangea numai la auzul cuvantului, numai la cea mai mica aluzie la acest capitol al vietii. Daca urma ca intre noi doi sa se infiripeze o relatie, acest lucru ar fi dus la o consecinta imediata si anume, recunoasterea sexualitatii mele.

Nu eram pregatit mental pentru o schimbare radicala, sau mai bine zis, nu stiam cum sa o fac, aici contand pe ajutorul lui. Oare avea sa fie suficient?!

The most beautiful kiss! *Part 12.1* de Trixie D. LeStrange

Zilele trecute am fost contactat de Trixie D. LeStrange in legatura cu povestea "Cristian and Alex Story" si m-a intrebat daca poate scrie continuarea. Am zis ca de ce nu, intial dorind sa vad cum e vazuta relatia dintre cei doi din alt punct de vedere. In seara asta am avut insa placuta surpriza sa primesc o alta varianta a partii a 12-a povestii, pe care am scris-o cu cateva zile in urma. Mi-a placut asa ca am ales sa o public.
Astept parerile voastre :) si de ce nu si texte de la voi. Trixie D. LeStrange a spart geata, incercati si voi si trimiteti-mi textele voastre la klau_sun@yahoo.com.

Tin sa specific inca o data ca acest text este o alta varianta a partii a 12 "The most beautiful kiss" din ciclul "Cristian and Alex Story". 

Partea a 13-a a povestii va aparea cat de curand :)

Timpul zburase mai rapid decat as fi crezut c-o poate face. Imi doream sa ajung mai rapid la bunicii mei, la munte. Era ciudat, dar eu si Cristian... Parca ne apropiam tot mai tare. Regretam enorm si acum cat de mult il judecasem la inceput si eram furios pe ceilalti colegi care il izolau.

            El era singur, iar pe mine ma durea asta. Fusese singur atata timp, pana ce ma castigase pe mine. Credeam ca paravanul dintre noi disparuse de ceva timp, dar iata, nu era asa. Inca de la acel apel al sau, cand eu nu ma comportasem tocmai bine, parca eram reci.    

            Nu imi parea rau ca vine cu noi,doream sa se bucure si el, si mama sa. Era o femeie buna si crescuse un baiat la fel de bun, de care sigur era mandra. Pana si eu eram mandru ca eram prietenul sau si doream sa ii fiu aproape, dar, in acelasi timp, constatam ca ar trebui sa il tin un pic departe de mine.

            In sufletul meu se petrecea ceva ciudat, nu pricepeam nicidecum ce. Mi-as fi dorit sa imi pot analiza sentimentele, sa stiu ce e in neregula cu mine si cu modul meu de a ma comporta. De fiecare data cand Cristian ma luase in brate, simtisem cum tot trupul mi se inunda de caldura, o caldura de foc ce ma facea sa ma simt bine, dar si ciudat.

            Intr-un final, zilele trecura. M-am trezit foarte de dimineata cand trebuia sa plecam, si mi-am facut o cafea. Am apucat sa mananc un sandvich, fericit ca am asa o mama care se gandeste la mine. Ea ma stia mai bine ca oricine, cunostea nevoile mele si niciodata nu uita sa ma faca fericit.        

            Am infulecat rapid, uitandu-ma pe ceas. Era 6:12. Stiam ca trebuia sa plecam in curand si ii asteptam ca pe ghimpi pe Cristian si pe mama lui. Voiam sa se simta bine, speram sa le putem oferi o vacanta de vis. Stiam prea bine, sau cel putin banuiam, ca prietenul meu si mama sa nu avusesera o vacanta de prea mult timp. Femeii oricum ii facea bine un pic de relaxare, avand in vedere ceea ce suferise in urma cu nu foarte mult timp.

            Fara sa vreau, amintirea aceea imi reveni in minte. Mersesem cu buchetul de flori la mama sa, iar el, fericit, ma imbratisase. Acea caldura placuta, trupul sau imbratisandu-l pe-al meu... Apoi patul. Nu as fi putut niciodata uita acea amintire. Imi plansese in brate, avusese incredere in mine, parca ne lega ceva, ceva foarte strans.

The most beautiful kiss! *Part 12*

Spor la citit . A sosit si a 12-a parte!!!

Nu uita inainte de a citi partea a 12-a sa le citesti pe celelate 11  pe care la gasesti mai jos:

Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8
Partea 9
Partea 10
Partea 11


  Cele doua zile au trecut si momentul plecarii a venit mult mai devreme decat mi-as fi dorit. Nu mai vorbisem decat  de 2 ori cu Cristian in aceasta perioada. N-am avut multe sa ne spunem, m-a sunat doar sa ma intrebe ce ar trebui sa isi puna in bagaje. Mi-as fi dorit sa nu sune, desi simteam nevoia sa vorbesc cu el. Chiar si cand mi-a telefonat  simteam ca asta e mai mult o scuza ca sa ma auda.
   Mama a vorbit cu mama lui Cristian de cateva ori si au stabilit toate detaliile. Totul era bine, mai putin eu. A fost pentru prima data cand nu am fost la fel de entuziasmat de aceasta vacanta. Ai mei au observat aceasta schimbare, desi am incercat sa maschez acest fapt cat de mult puteam, invocand motive puierile ca oboseala sau pur si simplu faptul ca am o stare mai proasta.

                                                                       * * *
   Ceasul mi-a sunat parca mai incapatanat decat in alte dimineti, l-am oprit in incercarea de a mai atipi la loc. M-am zvarcolit un pic in pat, dupa care neavand somn m-am ridicat, mi-am facut programul de dimineata si mi-am coborat bagajul. Celelalte lucruri erau deja pregatite, mama avusese grija de toate inca de seara. Tot ce mai ramanea de facut era sa ii asteptam pe Cristian si mama lui.
   Soneria de la intrare s-a auzit si am stiut ca momentul pe care incercam sa il imping cat mai departe de timpul prezent sosise. Usa s-a deschis si i-am putut zari pe cei doi musafiri de langa fereastra unde ma postasem  urmarind activitatea din curtea interioara. Am oftat scurt simtind ca  greul abia acum avea sa urmeze. Mama i-a intampinat pe cei doi si m-am dus si eu si am dat buna ziua plictisit. Cristian s-a uitat incordat la mine, probabil ca simtea ce era in interiorul meu. De multe ori credeam acest lucru. Avea darul de a privi dincolo de vorbele si gesturile mele asa cum faceam si eu cand observam ca are o problema pe care nu vrea sa o discute cu mine. Din acest punct de vedere eram foarte apropiati, dar devenea ciudat cand avansam prea mult pe acest teritoriu interzis si descopeream lucruri care nu erau in regula.

Continuarea ... 

Is it love?... *Part 9*

Astazi vine si partea a 9-a...

Nu uita inainte de a citi partea a 9-a sa le citesti pe celelate 8 pe care la gasesti mai jos:

Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8

Spor la citit! Astept parerile voastre si de ce nu si sugestii :)


Telefonul a sunat. Mi-as fi dorit sa nu il aud, sau sa fie altcineva, dar de cum l-am scos din buzunar si m-am uitat la cine ma apela, am  simtit ca ceva rau urma sa se intample. De cand am plecat de la spital de la mama lui Cristian, eram urmarit de niste imaginea lui. Oare de ce ma grabisem sa il invit la mine? Nu ca ar fi fost vreo problema cu ai mei, dar ceva inauntrul meu imi spunea ca nu e bine, ma temeam de ce se poate intampla, ma temeam de necunoscutul care mi se infatisa. Cristian ilustra tot ceea ce eu nu am cunoscut niciodata, acel om plin de mistere, dar totodata atat de deschis incat puteai citi prin ochii lui. O parte a lui o vedeam limpede ca apa cristalina a unui izvor, era o persoana sensibila, frumoasa sufleteste, dar totodata suspiciunile colegilor mei ma urmau si comportamentul lui Cristian nu facea decat sa ma nelamureasca si mai mult. Intre cele doua tabere se formase o prapastie pe care nimeni nu indraznea sa o treaca. Oare nu se putea gasi un lian prin care colegul meu de banca sa se integreze in randul celorlalti ? Oare ce ascundea? Oare de ce era marginalizat? Toate aceste intrebari ma faceau sa ma tem de ce ar putea ascunde Cristian. Dupa cum il stiam, nu ar fi facut rau nimanui si daca era vreo problema, aceasta era cauzata de ceilalti ,cred...Daca incercam sa aflu mai mult ?... Oare urma sa deschid cutia Pandorei?...

Iubire, iubire si iar iubire...

Trebuie sa recunosc, sunt un romantic inrait. Imi plac la nebunie filmele romantice si mai ales cele cu gay :)) ! Si da, asta a fost una dintre activitatile mele din ultima vreme, urmaritul de seriale siropoase cu gay :))



Si pentru ca mai sunt unii pe care i-ar putea interesa acest gen de productii las mai jos un playlist cu o frumoasa poveste de dragoste dintre doi barbati superbi ( asta o spun eu, insa cine nu crede asta sa ma contrazica :)) ). E vorba de Kyle si Fish, doua personaje gay din productia americana "A life to live" . Eu zic ca merita privit, e o poveste frumoasa. Si pentru a va starni un pic apetitul o sa va schitez  actiunea . Kyle si Fish au fost colegi in liceu si au avut o relatie, care insa s-a terminat cand Fish a intrat la academia de politie. Dupa cativa ani ei se reintalnesc si desi Fish incearca sa se convinga ca e hetero si nu simte nimic pentru Kyle, realizeaza cu timpul ca sufletul lui e legat de a lui Kyle. Cum se va termina povestea celor doi si prin ce intamplari vor trece va las sa descoperiti singuri.

Play with fire... *Part 7*

 Dupa doar 5 minute de mers am ajuns la faleza orasului.
   -Vin-o dupa mine! mi-a soptit aproape stins.
   L-am urmat si am urcat cateva scari care duceam la o parte a faleze pe care nu o cunosteam.
     Aleea principala se continua cu una secundara. Desi fusesem de multe ori prin acea zona, nu am observat acea scara acoperita de crengile salciilor. Sus, era un rand de dalii care creau o alee pe sub crengile plangatoare.
     Dupa cativa pasi, Cristian s-a oprist si s-a asezat pe o margine de pavaj trecuta de vreme. M-am asezat si eu asteptand sa spuna ceva, dar privea in gol, pierdut.
    -Cristian...
   O lacrima i se prelinse pe obraz.
    -Cristian, ma sperii! glasul imi era alarmat realmente.
   Continua sa taca. Se uita in gol , iar lacrimile incepura sa curga.
   -Alex, mama e la spital... mama e  la spital si nu mai stiu ce sa fac...sunt singur... nu pot sa o ajut. Se uita fix in ochii mei si am simtit cum inima mi se frange in doua.
   L-am luat in brate... Nu stiam ce fac, dar a fost primul reflex... a inceput sa planga si mai tare si sa ma strange cu putere in brate. Ii simteam corpul vulnerabil. Un val de caldura ma invada. L-am mangaiat usor pe cap. Atunci am stiut ca fac ce trebuie. Cristian avea nevoie de mine si desi il stiam de doar cateva zile vroiam sa fiu alaturi de el, avea nevoie de mine...
   Dupa cateva minute s-a oprit din plans si s-a retras din bratele mele. Am simtit cum se rupe ceva din mine, fara sa pot sa imi explic ce. S-a uitat la mine cu ochii in lacrimi.
   -Imi pare rau pentru asta....nu ar fi trebuit sa iti spun ...
   -Nu, stai linistit . Vreau sa te ajut...ai facut bine ca mi-ai spus. A incercat sa zambeasca, dar durerea era prea mare.
   S-a uitat pentru un moment in alta directie, apoi s-a intors catre mine din nou. Se uita fix in ochii mei.
   -Stii...aici vin mereu cand am nevoie sa ma reculeg....e locul meu special...nimeni nu mai vine aici....
    I-am zambit.
   -Promit ca nu voi spune nimanui despre asta. Si referitor la mama ta-chipul lui se crispa din nou din cauza durerii pe care o resimtea gandindu-se la ea- pot sa te ajut cu ceva? Daca mi-ai spune ce  se intampla cu ea poate as putea sa iti dau un sfat,sau orice...
   -Ea...a inghitit si a continuat un pic crispar, ii era greu sa vorbeasca despre asta...a facut infarct alaltaieri...am gasit-o cazuta in bucatarie cand am ajuns acasa...-inca o lacrima se prelinse dar o sterse repde cu mana- si acum e la spital...medicii nu stiu ce sa creada.... A izbunit din nou in plans...
   -O sa fie bine, linisteste-te... o sa fie bine....trebuie sa ai credinta...
   -Nu stiu ce sa mai cred...era distrus, lipsit de speranta... vreau sa fie bine, nu stiu ce as face daca...
   -Nu. Te rog nu te gandi. O sa fie bine.
   M-a cuprins din nou in brate. Multumesc mult! mi-a soptit la ureche. Dupa cateva momente mi-a dat drumul si a ramas cu privirea in gol.
   As fi vrut sa ii spun ceva care sa il scoata din starea aia, dar nu stiam ce...
  Am ramas tacuti amandoi pentru inca ceva timp dupa care ne-am ridicat amandoi si ne-am indreptat catre casa. Drumul a fost la fel. Ajuns in fata casei as fi vrut sa ii spun ceva, dar nu mai aveam putere...ma afectase si pe mine problema lui, asa ca doar i-am aruncat o privire incurajatoare si am intrat in curte, apoi in casa si am urcat in camera mea...
   Trebuia sa il ajut cumva pe Cristian,trebuia sa fiu alaturi de el, sa il fac sa se simta mai bine,dar nu aveam nici cea mai mica idee cum sa fac asta. Acum totul era clar, stiam de ce era atat de absent la scoala si se comporta asa cu mine. M-as fi asteptat ca a doua zi de scoala sa fie la fel de agitata ca prima,  sa comunice cu mine, sa vrea sa afle  mai multe. Incepea sa imi para rau ca l-am judecat fara a afla de la el ce se intampla cu adevarat. Amintindu-mi de gandurile pe care le-am avut, m-am rusinat, mustrandu-ma de ce am putut crede despre el.
   Si rivalitatea dintre colegi devenea mai limpede acum. Problema nu era la Cristian, ci la ceilalti care, dintr-un motiv anume, il judecau fara a-l cunoaste. Nu il stiam decat de cateva zile, dar deja ii simteam sufletul bun pe care il avea. Era diferit fata de ceilalti, el nu a incercat sa ma atraga de partea lui cum au facut colegii mei, el a incercat doar sa se deschida in fata mea. Si in sfarsit a reusit sa se deschida complet astazi. Un fior placut ma trecu amintindu-mi de imbratisarea lui. A fost atat de sincera si de ... placuta. Pentru o clipa am simtit din nou sentimentul si fata mi se destinse intr-un zambet. Cristian era un baiat de treaba si trebuia sa fie prietenul meu. Avea nevoie de mine si eu trebuie sa fiu langa el.
   Dupa ce am terminat rapid temele si am luat cina impreuna cu parintii mei, am urcat repede in camera mea si m-am bagat rapid in pat. In timpul mesei am discutat cu parintii mei despre problema lui Cristian si imi dadusera o idee geniala. Chiar daca nu puteam sa fac prea multe pentru mama lui Cristian, cel putin aveam sa ma duc sa ii duc un buchet de flori imediat ce avea sa se simta mai bine.
   Am zambit incantat de ideea mea. Am incercat sa adorm dar nu am reusit sub nicio forma. Nu-mi puteam lua gandul de la mama colegului meu. Stiam ca starea ei era nesigura din spusele lui,dar oare reusisera doctorii sa faca ceva pentru ea?? Singura solutie de a afla era sa sun sa intreb.
   Am cautat numarul in agenta telefonului si am apasat pe tasta de apel. Emotiile din stomac isi faceau simtita prezenta. "Da, Doamne, sa fie bine!"- ma rugam in gand. Dupa ce a sunat de 3 ori, Cristian raspunse.
   -Salut! Sunt...Alex! oare de ce glasul imi era atat de ciudat?
   -Salut! Parea un pic mai insufletit.
   -Cum se mai simte mama?
   -E mai bine! -Acum parea chiar mai bine. Am zambit in sinea mea.- Si maine ma duc sa o vad. Doctorii au zis ca acum e bine.
   Tacerea se asternu si nimeni nu mai zise nimic.
   -Deci sa inteleg ca e in afara oricarui pericol,nu? am intrebat un pic fortat, descurajat de raspunsurile schematice ale lui Cristian.
   Dupa un moment de confuzie, el zise:
   -Da...acum e in afara oricarui pericol doar ca mi-e cam frica sa nu ma minta doctorii si mama sa fie inca in pericol. Nu stiu ce m-as face fara ea. Ea e totul pe lume pentru mine si nu as putea trai fara ea. -suspina usor si inima mi se nelinisti-dar vreau totusi sa cred ca va fi bine si totul este in regula.
   -Stii, eu cred ca cel mai bine e sa ai incredere in doctori. Nu cred ca te mint. Sunt sigur ca mama ta se simte bine. Apropo la ce spital e ? daca se simtea deja mai bine, planul meu urma sa fie pus in practica chiar in ziua urmatoare. Nu mai aveam sa astept. Vroiam sa il fac pe Cristian sa se simta bine si nu avea sa stea nimic in calea mea.
   -La spitalul de Urgenta...maine ma duc sa o vad... sunt nerabdator sa ii spun cat de mult o iubesc...
   Chiar nu ma inselasem deloc, avea chiar un suflet de aur si oricat de mult incercam sa inteleg motivul pentru care nu il agreiau ceilalti colegi nu reuseam .
   Nu vroiam sa il tin mai mult la telefon,deja parea destul de obosit si cu siguranta avea nevoie de foarte multa odihna dupa cum arata in ultimele zile. I-am spus noapte buna dupa care am inchis telefonul curins de un sentiment de bucurie.

Save the hero... *Part 6*

Inainte de a citi aceasta parte nu uita sa citesti primele 5 , daca nu le-ai cititi inca...
Part 1
Part 2
Part 3
Part 4
Part 5



   Restul orei a trecut destul de greu. Oricat de mult incercam sa ma concentrez sa fiu atent la ce spune Robert, lucrurile treceau pe langa mine. Vedeam cum buzele lui se miscau, dar nu puteam intelege niciun cuvant. Capul imi era plin de ganduri, plin de intrebari. Oare starea lui Cristian avea legatura cu ce spusese Raul mai devreme? Ce ascundea  si cand aveam sa aflu asta?
    Ca de obicei, la a doua ora, Cristian a venit numai dupa ce s-a sunat. Baiatul asta era o adevarata enigma. Oare ce facea toata pauza? Unde se ducea, sau mai bine zis de ce?
   Mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, poate as fi putut sa il ajut. Imi place sa ajut oamenii si de multe ori mi-am ascultat prietenii cand au avut probleme. E mai bine sa vorbesti cu cineva decta sa pastrezi totul in tine, stiu asta din proprie experienta. Cred ca daca nu mi-ar fi fost mama alaturi de multe ori as fi intrat in depresie. Ea a fost insa mereu acolo si m-a ascultat, a fost sprijinul de care am avut nevoie, persoana care stie tot despre mine si careia i-am spus totul. Nu pretind ca as putea fi acelasi lucru pentru Cristian, dar l-as putea ajuta daca mi-ar da voie. S-ar putea descarca...
   Tensiunea dintre noi doi a devenit din ce in ce mai pregnanta dupa primele doua ore. Gandul ca starea lui avea legatura cu mine devenea tot mai inradacinat in mintea mea. Ieri nu fusese asa, doar dupa ce plecasem de la scoala, cand a mers cu mine spre casa. Oare am spus ceva gresit si din cauza asta a devenit atat de ciudat? Tacerea lui ma scotea din minti, trebuia sa spun ceva...
   -Deci...cum te mai simti? o intrebare mai idioata decat asta nu puteam pune?!
   -Bine....cred...
   Doar atat?! Doar atat a putut sa imi spuna?! Situatia asta ma depasea. Intr-un mod total absurd imi pasa mai mult decat trebuia...
   "Il cunoscusem cu putin timp inainte, nu are de ce sa imi pese", mi-am spus. Nu trebuia sa ma implic. Dar oricat de mult incercam era peste puterile mele sa renunt la a ma gandi la el.
     Restul zilei a trecut foarte greu. Fiecare minut se incapatana sa ramana atarnat pe axa timpului. Toata ziua nu am mai schimbat cu Cristian niciun cuvant. Ceilalti, desi am vorbit cu ei, nu au parut sa observe starea colegului lor si nici nu au mai adus vorba de discutia neincheiata pe care am avut-o. Oare nineni nu observa ca era ceva in neregula in toata situatia asta? Din cate am observat, intre Cristian si ceilalti se formase o bariera pe care nimeni nu indraznea sa o depaseasca. Ei nu ii adresau niciun cuvant lui si el nu incerca sa interactioneze cu ei. Pentru un moment m-am gandit ca nu as fi vrut sa ajung ca si Cristian, eu eram o persoana sociabila, doream sa fiu in preajma multor oameni cu care sa vorbesc sa fac schimb de idei, sa rad. Ma temeam ca daca as fi incercat sa ma apropii mai mult de colegul meu de banca asta m-ar fi indepartat de ceilalti. Oare urma sa fiu nevoit sa aleg intre cele doua tabere. Si daca ar fi fost asa, ce as fi ales?

   Si asa au aparut si primele teme.Intotdeauna mi-a placut sa fac temele, niciodata nu am avut probleme , dar astazi parca lumea parea mai gri, viitorul parea mai subru asemeni fetei lui Cristian. De cand ajunsesem acasa nu facusem decat sa ma gandesc la el. Devenea o obsesie cu fiecare gand pe care il aveam in legatura cu el. Trebuia sa spun stop aici sau aveam sa devin la fel de retras ca el. Nu mi-ar fi placut. Noii colegi nu erau cele mai bune persoane, unii dintre ei erau chiar foarte superficiali din cate mi-am dat seama, dar oare ce era mai bine? Sa evit sa cunosc persoane noi din jurul meu pentru a sta cu Cristian sau sa incerc sa imi fac prieteni printre ceilalti?
   Trebuia sa pun capat acestui conflict din sufletul meu, dar oricat de mult incercam nu imi iesea si lungeam si mai mult nelinistea care ma cuprinsese.
   Am pornit muzica si m-am apucat de teme. Aveam de facut cate ceva la matematica, apoi un pic la romana si mai mult la informatica.  Acum ca ascultam muzica parca mi se mai disipau gandurile sub puterea versurilor optimiste. Seara se lasa usor la fereastra mea, si deja incepeam sa ma simt mai bine. Imaginea lui Cristian parea tot mai departe de mine. Muzica era un refugiu si inca o data se dovedise ca e cel mai bun medicament impotriva tristetii. Am inceput sa fredonez versurile pe care le stiam pe derost. Sufletul si mintea mi se linistira...
   De cand eram mic obisnuiam sa ascult muzica tot timpul. Nici acum nu faceam nicio exceptie de la regula. Oricunde mergeam sau orice faceam imi luam mp3-ul cu mine si ascultam melodiile mele preferate. Era un lucru care ma inveselea si de multe ori ma trezeam mergand pe strada si fredonand . Ce mai conta ca ceilalti se uitau, ciudat la mine.? Ce mai conta ca eram privit cu dispret? Oamenii nu aveau sa inteleaga ca traiam pentru a asculta muzica... traiam pentru a trai prin muzica...
   Am terminat temele mai repede decat credeam si restu serii l-am petrecut uitandu-ma la un film.

   A doua zi dimineata m-am trezit la fel de bine cum adormisem. Soarele rasarise mai luminos ca pana acum si viata parea mai frumoasa.
   Am coborat in bucatarie pentru a lua micul dejun. Mama era deja acolo. Tata nu era, probabil avea ore de la 7.
   -'Neata! Ce faci, mama?
   -Buna dimineata si tie somnorosule. Credeam ca nu o sa te mai trezesti. O sa intarzii la scoala daca nu te grabesti. Vezi ca ti-am pus castronul cu cereale pe masa. Mananca repde si gata, fugi la scoala!
   -Stai , stai ,mama! Ce te alarmezi asa, i-am spus mamei si am inceput sa rad. Mai am timp sa ajung... si chiar de intarzii, doar ma stii, sunt descurcaret. Mama mi-a zambit si si-a trecut mama peste capul meu.
   -Stiu...doar ca vreau sa faci o impresie buna la noua scoala. Vreau sa fie bine, doar atat. Poate cateodata mai exagerez dar fac asta doar pentru ca tin la tine.
   Mama era extraordinara. Oricine si-ar fi dorit o mama ca a mea si nu cred ca exagerez cu nimic. Desi majoritatea timpului il petrecea la servici, cand era cu mine stia sa ma faca sa ma simt bine.
   -Si eu te iubesc, mama! Mama a inceput sa rada  si mi-a ciufulit parul. Mama!!! Nu parul!...
   -Asta pentru ca tin  la tine! Hai ca eu am plecat. Mananc sendvisul pe drum. Eu chiar intarzii si am o intalnire importanta de dimineata.
   -Pa,pa!
   Usa de la intrare s-a inchis si un zambet imi aparu pe chip. Imi iubeam mama. Ii spusesem de multe ori asta! Ea insa era un pic mai retinuta in exprimarea sentimentelor. Uneori aveam senzatia ca are o fobie pentru cuvantul iubire. De foarte putine ori imi spusese ca ma iubeste, dar imi aratase din plin asta, asa ca imi placea sa o necajesc si sa ii spus ca o iubesc de cat mai multe ori.
   Am terminat de mancat cerealele, am urcat in camera mea, m-am imbracat repede si am plecat la scoala. Mi-am bagat castile in urechi si am inceput sa fredonez incet pentru inceput si mai tare apoi. Fara sa imi dau seama deja ajunsesem la scoala.
   Am intrat in clasa luminoasa si m-am asezat timid in banca. Inca nu se sunase asa ca m-am alaturat colegilor mei si am inceput sa vorbim despre diverse lucruri. Unii pareau intersati de filme, altii de jocuri, altii doar ascultau. Nu ma interesa un subiect anume, din aceasta cauza nici nu m-am implicat deosibit in ceea ce discutau, insa imi placea sentimentul de a fi inconjurat de oameni, de a face parte dintr-un colectiv. Era un sentiment placut. Din cate mi-am dat seama nu erau oameni extraordinari, majoritatea fiind destul de rigizi in ceea ce priveste modul de gandire insa macar incercam sa ii cunosc. Astfel am intrat in discutie cu alti doi colegi pe care nu ii cunoscusem in zilele precedente. Mihai era un baiat de treaba, cam la fel de inalt ca mine, brunet si cu ochi caprui. Avea o aliura de macho insa in esenta nu era decat un timid. Corina, una dintre cele mai bune prietene ale lui Mihai, era putin mai indrazneata decat acesta. Infatiseara usor obraznica ii contura atitudinea nonconformista. Am discutat cu Mihai si Corina mai mult despre mine. S-au aratat foarte interesati de unde vin, ce imi place sa fac, daca ma simt bine in noul colectiv. Incercam sa ne cunoastem mai bine si asta m-a facut sa ma simt degajat. Usor patrundeam in lumea lor. Nu mai aveam decat un an alaturi de ei,dar aveam de gand sa ma inprietenesc cu toti...
   S-a sunat de intrare si toti ne-am imprastiat, fiecare in banca lui. Cristian iar nu venise. Cel mai probabil ca intarzia. Deodata un sentiment straniu imi invada din nou sufletul. Daca astazi avea sa fie la fel ca ieri? Daca era la fel de suparat?
   Usa s-a deschis cu putere dar in loc sa intre profesorul a intrat chiar el. De ce ma temean nu scapasem. Din nou chipul ii era obosit, paloarea de pe fata lui fiind evidenta. Si-a indreptat pasii grei catre mine si s-a asezat . Si-a scos caietul si apoi a ramas nemiscat. Privea in gol. Nici macar o privire nu mi-a aruncat. Ceva se intampla cu el si aveam sa aflu cu orice pret asa ca am hotarat, ca azi, dupa ore sa merg cu el spre casa si sa vad ce se intampla. Nu imi placea sa il vad suferind.
   Prima ora s-a scurs repde ca si celelalte 5 ore. Primele trei zile de scoala trecusera pe nesimtite. Era ceva ce nu imi explicam, oricat de mult incercam sa fiu atent nu puteam, Cristian ma distragea. L-am asteptat la iesire, si desi a incercat sa intarzie cat mai mult , in cele din urma a iesit. Parea tot mai obosit. Asta nu putea continua. Desi il cunosteam de doar de 3 zile, imi pasa de el.
   Mi s-a alaturat, dar era ca si cum intre noi se deschisese o prapastie si nimeni nu avea curaj macar sa incerce sa o treaca... Trebuia sa fac eu primul pas, altfel ar fi continuat asa pentru tot restul drumului si nu l-as fi putut ajuta.
   -Stii, Cristian, eu chiar sunt ingrijorat pentru...tine...adica pentru starea ta... daca simti nevoia sa vorbesti cu cineva sa stii ca eu sunt aici si poti sa imi spui orice, promit ca nu te voi judeca si nu voi face nimic sa te simti prost. Cuvintele mele curgeau pe langa el. Si-a intors pentru un moment privirea dar era ca si cum s-ar uita prin mine.
   -Urmeaza-ma...cuvintele lui m-au lasat masca, dar am facut cum mi-a cerut. A pornit in alta directie fata de cea in care ne duceam de obicei. As fi vrut sa intreb unde mergem, dar era mai bine daca nu spuneam nimic...

The other one .... *Part 5*

Aceasta compozitie face parte dintr-un text mai amplu. Pentru a intelege continutul, mai intai citeste primele patru parti . Acestea se gasesc in josul paginii!;)

Spor la citit!

A doua zi dimineata m-am trezit cu mult chef de viata. Am lasat la o parte toate grijile, era ultimul meu an de liceu. Urma bacul, dar trebuia si sa ma distrez. Pana la urma in viata trebuie sa faci un echilibru intre cele doua, sau cel putin sa incerci. M-am ridicat din pat, am deschis laptopul si am am cautat o melodia care imi placea la nebunie si am inceput sa dansez stangaci pe ritm. Ma simteam fericit, chiar eram, oare de ce mai aveam nevoie?!
M-am spalat pe dinti, m-am imbracat si mi-am luat rucsacul in spate, dupa care am pornit-o catre scoala.Era un inceput de toamna cald, nici urma de frunze aramii, natura zambea realmente prin multitudinea de flori de pe aleile vecinilor mei.
Am ajuns repede la scoala. Majoritatea erau deja acolo. M-am asezat in banca. Se pare ca , Cristian nu venise inca.Am rasuflat usurat in sinea mea. Asa aveam mai mult timp sa il petrec cu ceilalti. Fara Cristian ma simteam mai in largul meu. In gand imi veni ziua precedenta in care ma simteam stanjenit de prezenta lui. Ma urmarea peste tot.
Stop!!! Dar ce faceam?! Dintr-o data firul se rupse. Cristian nu cred ca facuse nimic din toate astea. Poate ca fusese un pic mai apropiat de mine, dar nu asa cum exageram eu. M-am intrebat bulversat ce e cu mine. Incepeam sa imi inchipui lucruri. Ma inselam in privinta lui. El chiar nu fusese atat de rau. Am inchis ochii. Oare ce se intampla cu mine?!
-Alex, te simti bine? se citi o urma de ingrijorare in glas. Esti alb tot!
-Nicio problema! Sunt bine! Tu trebuie sa fii... Ana,nu? Am incercat sa zambesc, dar nu prea mi-a iesit.
-Da , eu sunt. Mai bine ai sta un pic pe scaun. Nu arati deloc bine.
M-am asezat pe un scaun. In fata mea erau mai multi baieti si fete care pareau cufundati intr-o discutie, dar se intoarsera cand auzira scartaitul scaunului pe care tocmai ma asezasem.
-Salut, am zis cu o voce sugrumata. Mi-au raspuns cu totii. Pareau de treaba.
Unul dintre baieti incepu sa vorbeasca cu o voce superioritate:
-Deci tu esti noul nostru coleg. Ieri nu am avut timp sa ne cunoastem prea bine, dar astazi poate ne vei face onoare sa iti petreci mai mult timp in preajma noastra si sa nu mai stai asa de mult timp cu ciudatu clasei. Ultimele lui cuvinte ma lovira in plin. Imediat mi-am dat seama ca se referea la Cristian. Oare ce era in neregula cu el? Probabil nelamurirea mi se citi pe fata pentru ca , tipul din fata mea continua: A...sa inteleg ca inca nu ti-a spus totul despre el, nu? Mare pacat... Ar fi trebuit sa fie cinstit cu tine, dar se pare ca a uitat sa iti spuna un mic amanunt...
-Raul, termina! i-o taie Ana. Nu vorbi prostii, stii ca nu e nimic adevarat in toata chestia asta. Sunt doar zvonuri alimentate de oameni ca tine, care nu au nimic mai bun de facut decat sa ii chinuie pe altii. Vocea taioasa il intimida pe acest tip pe nume Raul, dar ca raspuns un suras ciudat i se ivi in coltul gurii. Buzele, ca doua linii ferme tremurau nervos.
-A...deci doar zvonuri. Nu cred ca toti sunt de aceeasi parere cu tine, nu, baieti? si se intoarse catre cei 3 baieti care stateau in jurul lui. Pe chipurile lor aparu o urma de dispret. Deci cine mai crede acum ca sunt doar zvonuri?
Fata Anei si a celorlalte doua fete de langa ea se preschimbara intr-un dispret vadit. Ceva era in neregula la mijloc, dar oare ce? Mi-am plimbat privirea pe chipurile tuturor celor din jurul meu. Niciunul nu mai indraznea sa mai spuna nimic. Asta era tot?! Oare ce era in neregula cu Cristian? Vroiam sa aflu, dar cuvintele pareau prinse intr-o menghina. Era un subiect mult prea delicat . Sau poate ca nu era treaba mea. Era o problema intre colegi in care nu aveam sa ma implic. Nu avea niciun rost si cu siguranta nu m-ar fi ajutat prea mult sa le intru in gratii . Cu siguranta asta nu ar fi facut decat sa inrautateasca si mai mult situatia. Cu deosebire de ziua de ieri in care toti ma facusera sa ma simt ca acasa, acum lucrurile se schimbasera. Nu cred ca avea sa fie prea usoara toata chestia asta cu colectivul nou. Nu ma simteam prea dorit si asta avea sa fie o problema.
Sunetul soneriei ma slava. Ora urma sa inceapa si nu mai trebuia sa stau aici in jurul lor ca la interogatoriu. M-am ridicat in graba si m-am dus catre locul meu.
Ma simteam usurat ca scapasem din gura lupului, dar totodata intrigat de ce aveau colegii cu Cristian. Oare ce era atat de rau la el? Inca nu venise. Probabil ca intarzia. Atentia imi fu atrasa de profesorul de romana care intra in clasa. Era un barbat abia iesit din facultate, de 22, 23 ani , inalt si ingrijit. Se aseza cu delicatete la catedra si deschise catalogul ca sa faca prezenta. Spre surprinderea mea si eu eram trecut, probabil din cauza faptului ca imi fusese acceptata cererea de transfer cu mult inainte de a incepe anul scolar.
-Alex, da-mi voie in primul rand sa iti urez un calduros 'Bun venit!' . Sunt sigur ca te vei intriga bine in colectivul nostru. M-am inrosit un pic la fata. Avea un accent ciudat si vorbea din suflet, uitandu-se drept in ochii mei. Sper ca nu vor exista probleme cu stilul meu de predare, dar daca vei avea neclaritati esti bine venit sa ma intrebi orice! -Era chiar simpatic. Mi-a zambit calduros si i-am raspuns in acelasi fel.- A...si sa nu uit. Te rog sa mi te adresezi cu Robert, nu imi plac adresarile pompoase, cu totii suntem oameni, in consecinta suntem egali.
Fu intrerupt insa de usa care se deschise cu brutalitate. Era Cristian. Inima incepu sa imi bata cu putere. Un val de caldura incarcat cu emotie imi invada trupul.
-Ia te uita cine e aici, chiar somnorosul nostru Cristian. Cristian se facu rosu la fata si pleca privirea. Hai du-te la loc, si nu mai pune mutra asta de om cait . Robert incepu sa rada. Speram ca nu isi batea joc si el de Cristian asa cum se pare ca o faceau ceilalti. Mi-a simtit privirea si s-a intors spre mine.
Cristian a venit si s-a asezat langa mine. M-am intors spre el si pentru o clipa am ramas uimit. Parea obosit. Chipul umbrit ii dadea un aspect de om sfarsit. Si-a scos repede caietele insa nu mi-a aruncat nicio privire. Ceva nu era in regula. As fi vrut sa il intreb insa nu am indraznit. Simteam o tensiune intre noi. Era mai bine sa evit.
-Manole este in esenta un exponent al creatorului datorita... cuvintele lui Robert curgeau pe langa mine. Incercam sa ma agat de fiecare silaba , dar gandurile mele erau altundeva. Starea lui Cristian ma ingrijora realmente. M-am mai uitat o data la el, dar din nou chipul lui era impenetrabil...
-Cristian,te simti bine? cuvintele mi-au iesit fara de voie . Surpins de intrebarea mea s-a intors spre mine cu o umbra de raceala pe fata...
- Sunt bine...nu iti face griji....Glasul spart contura si mai mult ideea ca are ceva. Oricat ar fi incercat sa ascunda acest lucru era prea evident. Stiu ca nu aveam niciun drept sa il interoghez in legatura cu viata lui...il cunosteam numai de cateva zile si deja vroiam sa stiu prea multe despre el. Si eu m-as fi simtit prost daca cineva ar fi incercat sa afle totul despre mine intr-un timp asa de scurt.
Era mai bine daca las lucrurile sa vina de la sine....

True love....

   Pana cand voi publica urmatoarea parte din compozitia mea, vreau sa va prezint un cuplu gay de suflet. E dintr-un  un serial de televiziune, dar povestea dintre cei doi pare atat de reala ...
   Acesta este unul dintre lucrurile care m-au ajutat cand am negat ce sunt, pot spune chiar ca a fost punctul de plecare in drumul spre acceptare.
   Enjoy!

White eyes... *part 4*

 Eram la scoala, singur in clasa. Afara ploua cu picaturi mari care se loveau brutal de geam. Un fior ma trecu. Mi-am pus mainile in jurul corpului meu. Era cald, dar caldura fizica nu ma incalzea. Afara ploaia se intetea. M-am uitat pierdut pe geam.
   Am simtit o durere puternica in piept . Mi-am apropiat genunchii de stern si i-am cuprins cu mainile. Dar durerea devenea din ce in ce mai pregnanta. Am inchis ochii, dar fara rezultat. Era acolo. Era de parca as fi primit un pumn in stern. Am incercat sa ma linistesc, in zadar... Durerea devenea insuportabila. Am ridicat privirea in speranta ca e cineva acolo care sa ma ajute, dar eram singur. Durerea se intensifica cu fiecare secunda. Am inceput sa gem. Aveam nevoie de ajutor. Am incercat sa ma ridic dar nu puteam.
   Am auzit sunetul usii deschizandu-se si am ridicat privirea. Durerea era insuportabila, deabia de mai vedeam.Era Cristian care se uita la mine! Chipul lui era inpenetrabil.
  -Ajuta-ma! te rog... Glasul imi suna spart. Am incercat sa intind mana spre el, dar a devenit grea. Durerea sporea. M-am uitat la el, dar chipul lui ramanea de piatra. Te ... rog..
   -Tu ti-ai facut-o singur! glasul lui cazu asemenea unui traznet asupra mea.Am incremetic simtind cum pieptul mi se sparge sub o greutate invizibila.
   -NUUUUUUUU!!!!!!!!

   M-am trezit plin de sudoare cu ambele maine in jurul abdomenului. Durerea era doar amintire acum. M-am linistit cand mi-am dat seama ca fusese doar un vis. Mi-am fixat privirea pe tavan. Imi simteam capul si mai plin de ganduri decat mai devreme. O multitudine de ganduri ma bantuiau insa nu le puteam intelege... Am inchis ochii, dar imaginea lui Cristian imi aparu in fata. Era la fel ca in vis. Chipul lui de piatra nu exprima nimic. Era diferit de cum il vazusem la scoala. Oare ce se intampla cu mine? De ce ma urmarea imaginea lui? Oricat as fi vrut sa-l alung, gandul tot la el imi zbura...
   O bataie in usa imi disipa gandurile, cel putin pentru moment. M-am auzit spunand "intra!" . Usa se deschise cu un zgomot surd.
   -Scoala, somnorosule si spune-mi cum a fost prima zi de scoala. Vreau sa aud toate detaliile. Cum a fost, daca ti-ai facut prieteni, cum ti se par colegii?
   M-am ridicat greoi, orbit de lumina care se facu brusc in camera.
   -Mama,ia-o mai usor! Am incercat din  rasputeri sa imi amintesc cum fusese prima zi, dar nu aveam in minte decat scenele care il includeau si pe Cristian. Era ciudat. Acum ca incercam sa imi amintesc, nu prea fusesem atent la ceilalti... Pai a fost ...bine...cred!
   Mama s-a incuntrat la mine!
   -Numai atat poti sa imi spui? Haide vreau cat mai multe detalii! Spune tot! si imi zambi.
   -Pai a fost bine, colegii au fost ok...profesorii la fel si ...cred ca m-am integrat bine. Vorbele imi ieseau fara sa vreau si treceau pe langa mine. Nu era tocmai despre ce vroiam eu sa vorbesc. As fi vrut sa ii spun mamei despre Cristian si despre visul de mai devreme dar cel mai probabil i s-ar fi parut deplasat, asa ca am continuat sa aberez pe tema prima zi de scoala. Cred ca o sa ma inteleg bine cu toti colegii,mama! In rest mai nimic, astept sa vedem cum va fi de maine incolo.
   Mama paru in sfarsit multumita de rapunsul meu.
   -Si cu cine stai in banca?
   Intrebarea ei ma lovi ca un trasnet!
   -Pai e un baiat pe nume, Cristian... e de treaba...cred...  Acum era momentul potrivit sa ii spun despre gandurile mele referitoare la el, dar nu puteam. Nu ar fi inteles. De fapt nici eu nu intelegeam ce se intampla.
   Mama imi zambi!
   -Sa inteleg ca a fost bine! Ma bucur pentru tine. Sunt sigur ca va fi o experienta deosebita pentru tine. Eu intotdeauna ti-am zis ca meriti mai mult. Parea mai incantata decat mine. Si eu imi dorisem mai mult ,dar acum ca in sfarsit aveam aceasta ocazie nu ma prea bucuram...
   Cuvintele mamei curgeau pe langa mine... imi simteam capul greu si plin de ganduri.
   -Mama, poti sa ma lasi un pic singur?
   Mama s-a uitat mirata la mine, dar a inteles ca am nevoie de cateva momente singur. S-a ridicat de pe pat si a iesit din camera. Acum era mai bine....si totusi... Probabil era din cauza stresului de la scoala. Avea sa fie mai bine cand zilele se vor scurge si ma voi obisnui cu noul colectiv. Trebuia neaparat sa ma implic mai mult in clasa si sa vorbesc mai mult si cu ceilalti colegi. Nu aveam de gand sa stau numai cu Cristian. Nu pentru ca era o companie neplacuta, nici pe departe, doar ca simteam nevoia sa ma indepartez un pic de el, nu doream sa se lipeasca de mine si sa nu ma mai lase in pace, nu aveam nevoie de un catelus. Cristian chiar parea genul de persoana singuratica si nu voiam ca eu sa fiu la fel ca el. Din cate stiam eu, eram o persoana destul de sociabila, imi placea sa stau in prezenta multor oameni, imi placea sa ii distrez pe ceilalti si sa ii fac sa se simta bine. Asta nu avea de ce sa se schimbe. Cu timpul, noii mei colegi vor vedea cum sunt si se vor apropia de mine.
   Am zambit in sinea mea si capul mi se limpezi. Acum eram din nou bine. Avea sa fie totul bine... sau cel putin asa credeam eu...nestiind ce avea sa vina.

Who am I? *Part 3*

  Restul orei l-am petrecut in tacere pentru ca nu vroiam sa intru din prima zi in bucluc pentru ca nu eram prea atent. Cristian tot vroia sa ma distraga, dar am incercat sa fiu cat pot de atent la ce s-a vorbit la ora. Si restul zilei a trecut la fel de usor. Am vorbit cu majoritatea noilor mei colegi si pot spune ca intradevar m-am integrat foarte repede. Toti pareau prietenosi si se parea ca m-au primit cu bratele deschise. Mai bine de atat nu se putea.

   Ceasul a aratat ora 14:00 si am stiut ca e vremea sa merg acasa. Mi-am pus rucsacul pe umar si am iesit printre ultimii din clasa, urmat indeaproape de Cristian. Era ciudat ca in timpul pauzelor pleca intotdeauna si se intorcea doar atunci cand se suna. Am vrut sa il intreb la ultima ora, dar am evitat. Cine eram eu sa ma amestec in treburile lui.? Eram colegul lui de banca doar de cateva ore si deja incepeam sa il interoghez referitor la obiceiurile lor... ?!
   Insa de cum se suna era langa mine in banca si incerca sa afle cat mai multe despre mine, eu fiind cam singurul cu care discuta in clasa.I-am povestit multe lucruri despre mine, i-am spus despre ai mei, despre liceul unde am invatat, despre vechii mei colegi si despre prieteni. Parea incantat si ma urmarea asemenea unui copil mic atunci cand ii citesti poveste, sorbindu-mi fiecare cuvant. La randul lui mi-a povestit ca nu locuia decat cu mama lui, tatal sau fiind plecat din tara. De mic ii parasise si desi le promisese sa ii ajute, de cativa ani nu mai stia nimic de el. Insa se pare ca trecuse de mult peste lipsa tatalui. Acum mama lui era cea mai importanta fiinta din viata lui si ei doi aveau o viata linistita.
   Mi-ar fi povestit poate mai multe, dar de fiecare data cand povestea devenea mai interesanta eram intrerupti de venirea profesorilor. Dar nu-i nimic. Aveam timp destul pentru povestile astea. Aveam un an intreg in fata.
   Am iesit din incinta scolii fara graba, pornind spre drumul spre casa.
   -Alex!m-am auzit strigat.
   Am intors capul si l-am vazut pe Cristian. Imi facea semn sa il astept. M-am oprit si mi-am fixat mai bine rucsacul pe umar. Toate gandurile de mai devreme imi fura dizolvate, locul acelora fiind luat de unele noi legate de noul meu coleg de banca. Oare de ce se tinea atat dupa mine? M-am uitat cum venea incet spre mine si m-am intrebat daca nu cumva ar trebui sa ii impun o limita si sa imi lase un pic de spatiu. Daca din prima zi e asa nu vreau sa stiu ce s-ar fi putut intampla mai tarziu cand am fi ajuns sa ne cunoastem? Am incercat sa alung gandul asta din minte cand a ajuns langa mine si amandoi am pornit tacuti.Aerul era incarcat si brusc am inceput sa ma simt incomod. M-am uitat spre el si mi-a zambit. Am incercat sa ii raspund in acelasi fel, dar muschii fetei refuzau sa ma asculte. Ma simteam stanjenit. Mi-am fixat din nou privirea in pamant si am continuat sa  merg  alaturi de Cristian.
   -Astazi e destul de ...frumos afara,nu-i asa? valul de tacere dintre noi fu in sfarsit spulberat de cuvintele lui usor fortate. M-am intors spre el si am dat din cap in semn de aprobare.
   Parul lui avea o alta nuanta acum. Lumina soarelui se reflecta in el, conferandu-i o nuanta mai deschisa. La fel ca si mine se parea ca nici el nu se simtea tocmai comod. Se gandea la ceva. Am incercat sa intuiesc ce ar putea fi dar fara rezultat. Tare mi-as fi dorit sa aflu . Oare avea legatura cu mine? Cred ca a observat ca ma uit la el intrucat si-a intors privirea spre mine si pentru o secunda privirile noastre s-au intalnit.
   -Ai ochii verzi acum! mi-a spus surprins.
   -Pai...asa se fac la lumina, iar la intuneric se fac albastri. Insa nu multi oameni observa asta. Am ramas surprins de vorbele lui. Dupa cum ii si spusesem, nu multi oameni observau asta. Doar cei care ma studiau atent isi puteau da seama de schimbarea ce survenea in prezenta luminii puternice.
   Se pare ca reprezentam un interes mult mai mare decat banuiam. Am incercta sa imi dau seama daca asta e bine sau rau, dar n-am gasit un raspuns multimitor. Ma deranja intr-o oarecare masura ca ma studia atat de atent, insa ceva din interiorul meu imi spunea ca nu e nimic rau in asta.
   Tacerea se instala intre noi iarasi dar cu o pata de disconfort mult mai puternica. Nu mai aveam mult pana acasa dar simteam ca nu mai ajung...secundele se incapatanau sa nu se scurga in ritmul lor obisnuit. Simteam nevoia sa spun ceva, dar fara rezultat insa. M-am uitat iarasi la el,insa de data asta mult mai discret.Parea la fel de ingandurat ca mai devreme...
   Pana cand am ajuns in fata casei unde locuiam, nu a mai spus nimic niciunul dintre noi.
   -Eu aici ma opresc! i-am spus si am facut semn spre curtea din dreapta mea.
   -Aici stai? pare uimit. Ai o casa...super! In sfarsit parea ca a scapat de ganduri.
   Am dat din cap in semn de aprobare.
   -Dar e o casa enorma!
  -Adevarul e ca era o casa enorma. Insa asta tine de gusturile mamei care si-a dorit o casa cat mai mare pentru a avea cat mai multe spatii de decorat, hobby-ul de care se ocupa in putinul timp liber
  -Atunci ce sa-ti spun...ne vedem maine,nu?
   -Da...ne vedem maine! si am intrat in curte. Ma simteam privit dar nu am intorc capul pentru ca nu vroiam sa ii mai intalnesc o data privirea. Era acolo ceva care ma tulbura.
   Am intrat in casa simtind in sfarsit oboseala acumulata pe parcursul zilei. Am intrat in bucatarie si am vazut ca mama avusese grija sa imi lase ceva de mancare inainte sa plece la firma. M-am asezat la masa si am inceput sa mananc in tacere. Astazi insa ceva era schimbat. Oboseala era mai puternica, sau poate erau mai multe griji decat de obicei. Dupa cateva guri,am inpins farfuria cu mancare din fata. Nu mai puteam manca.
   Ceva se intampla cu mine. Nu eram deloc in apele mele.  Ceva ma tulbura, dar incercam fara rezultat sa imi dau seama ce.  M-am uitat la ceas, era 14:35. M-am ridicat usor ametit de pe scaun si am iesit din bucatarie, apoi am urcat scarile pana la camera mea. Am intrat. Era locul meu de refugiu, dar nu si de data asta. Ma simteam confuz, tulburat. Am inchis ochii sperand ca starea asta va disparea, insa nu se intampla asta. Mi-am lasat rucsacul pe scaunul de langa fereastra si m-am aruncat in pat. Era un pic mai bine! Cufundat in salteaua pufoasa capul meu se simtea eliberat de multitudinea de ganduri. Oare ce se intampla cu mine?

Un nou inceput, o noua poveste... *Part 1*

De astazi voi incepe sa postez parti dintr-un nou text, mult mai amplu decat precedentele, insa care sper eu, se va ridica la nivelul asteptarilor voastre.

Pentru inceput insa primiti doar atat...


A iubi..Eu iubesc, el ...nu iubeste. Ce se intampla atunci cand oferi iubire, dar in schimb nu primesti nimic?
   Ce se intampla atunci cand esti aproape de fiinta care ti-a patruns in inima, dar nu o poti atinge, nu o poti saruta, nu poti impleti povesti de iubire cu aceasta? 
   Ce se intampla atunci cand intre voi se deschide o prapastie peste care nu poti trece, dar vrei cu toata inima ta sa frangi pamantul in doua si sa ajungi la sufletul pe care il consideri perechea ta, dar el fuge si tu  mai incerci inca o data si inca o data si inca o data pana cand puterile te parasesc, sperante ti se stinge, mirajul iubirii dispare sub lumina imposibilului si incompatibilului.
   Ce faci cand esti hotarat sa faci pasul decisiv si sa ii spui ca tu numai al lui esti, ca vrei sa fii cu el pentru totdeauna, desi si moarte ti se pare ca ar putea veni prea repede si nu te-ai putea bucura de el? 
   Ce se intampla cand buzele lui iti soptesc vorbe ascutite ca o lama de cutit despre persoana pe care o place, despre persoana pe care tu deja o consideri dusman pentru ca a indraznit sa patrunda in sufletul fiintei pe care o iubesti ? 

Old friends....

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.