Is it love?... *Part 9*

Astazi vine si partea a 9-a...

Nu uita inainte de a citi partea a 9-a sa le citesti pe celelate 8 pe care la gasesti mai jos:

Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8

Spor la citit! Astept parerile voastre si de ce nu si sugestii :)


Telefonul a sunat. Mi-as fi dorit sa nu il aud, sau sa fie altcineva, dar de cum l-am scos din buzunar si m-am uitat la cine ma apela, am  simtit ca ceva rau urma sa se intample. De cand am plecat de la spital de la mama lui Cristian, eram urmarit de niste imaginea lui. Oare de ce ma grabisem sa il invit la mine? Nu ca ar fi fost vreo problema cu ai mei, dar ceva inauntrul meu imi spunea ca nu e bine, ma temeam de ce se poate intampla, ma temeam de necunoscutul care mi se infatisa. Cristian ilustra tot ceea ce eu nu am cunoscut niciodata, acel om plin de mistere, dar totodata atat de deschis incat puteai citi prin ochii lui. O parte a lui o vedeam limpede ca apa cristalina a unui izvor, era o persoana sensibila, frumoasa sufleteste, dar totodata suspiciunile colegilor mei ma urmau si comportamentul lui Cristian nu facea decat sa ma nelamureasca si mai mult. Intre cele doua tabere se formase o prapastie pe care nimeni nu indraznea sa o treaca. Oare nu se putea gasi un lian prin care colegul meu de banca sa se integreze in randul celorlalti ? Oare ce ascundea? Oare de ce era marginalizat? Toate aceste intrebari ma faceau sa ma tem de ce ar putea ascunde Cristian. Dupa cum il stiam, nu ar fi facut rau nimanui si daca era vreo problema, aceasta era cauzata de ceilalti ,cred...Daca incercam sa aflu mai mult ?... Oare urma sa deschid cutia Pandorei?...

Play with fire... *Part 7*

 Dupa doar 5 minute de mers am ajuns la faleza orasului.
   -Vin-o dupa mine! mi-a soptit aproape stins.
   L-am urmat si am urcat cateva scari care duceam la o parte a faleze pe care nu o cunosteam.
     Aleea principala se continua cu una secundara. Desi fusesem de multe ori prin acea zona, nu am observat acea scara acoperita de crengile salciilor. Sus, era un rand de dalii care creau o alee pe sub crengile plangatoare.
     Dupa cativa pasi, Cristian s-a oprist si s-a asezat pe o margine de pavaj trecuta de vreme. M-am asezat si eu asteptand sa spuna ceva, dar privea in gol, pierdut.
    -Cristian...
   O lacrima i se prelinse pe obraz.
    -Cristian, ma sperii! glasul imi era alarmat realmente.
   Continua sa taca. Se uita in gol , iar lacrimile incepura sa curga.
   -Alex, mama e la spital... mama e  la spital si nu mai stiu ce sa fac...sunt singur... nu pot sa o ajut. Se uita fix in ochii mei si am simtit cum inima mi se frange in doua.
   L-am luat in brate... Nu stiam ce fac, dar a fost primul reflex... a inceput sa planga si mai tare si sa ma strange cu putere in brate. Ii simteam corpul vulnerabil. Un val de caldura ma invada. L-am mangaiat usor pe cap. Atunci am stiut ca fac ce trebuie. Cristian avea nevoie de mine si desi il stiam de doar cateva zile vroiam sa fiu alaturi de el, avea nevoie de mine...
   Dupa cateva minute s-a oprit din plans si s-a retras din bratele mele. Am simtit cum se rupe ceva din mine, fara sa pot sa imi explic ce. S-a uitat la mine cu ochii in lacrimi.
   -Imi pare rau pentru asta....nu ar fi trebuit sa iti spun ...
   -Nu, stai linistit . Vreau sa te ajut...ai facut bine ca mi-ai spus. A incercat sa zambeasca, dar durerea era prea mare.
   S-a uitat pentru un moment in alta directie, apoi s-a intors catre mine din nou. Se uita fix in ochii mei.
   -Stii...aici vin mereu cand am nevoie sa ma reculeg....e locul meu special...nimeni nu mai vine aici....
    I-am zambit.
   -Promit ca nu voi spune nimanui despre asta. Si referitor la mama ta-chipul lui se crispa din nou din cauza durerii pe care o resimtea gandindu-se la ea- pot sa te ajut cu ceva? Daca mi-ai spune ce  se intampla cu ea poate as putea sa iti dau un sfat,sau orice...
   -Ea...a inghitit si a continuat un pic crispar, ii era greu sa vorbeasca despre asta...a facut infarct alaltaieri...am gasit-o cazuta in bucatarie cand am ajuns acasa...-inca o lacrima se prelinse dar o sterse repde cu mana- si acum e la spital...medicii nu stiu ce sa creada.... A izbunit din nou in plans...
   -O sa fie bine, linisteste-te... o sa fie bine....trebuie sa ai credinta...
   -Nu stiu ce sa mai cred...era distrus, lipsit de speranta... vreau sa fie bine, nu stiu ce as face daca...
   -Nu. Te rog nu te gandi. O sa fie bine.
   M-a cuprins din nou in brate. Multumesc mult! mi-a soptit la ureche. Dupa cateva momente mi-a dat drumul si a ramas cu privirea in gol.
   As fi vrut sa ii spun ceva care sa il scoata din starea aia, dar nu stiam ce...
  Am ramas tacuti amandoi pentru inca ceva timp dupa care ne-am ridicat amandoi si ne-am indreptat catre casa. Drumul a fost la fel. Ajuns in fata casei as fi vrut sa ii spun ceva, dar nu mai aveam putere...ma afectase si pe mine problema lui, asa ca doar i-am aruncat o privire incurajatoare si am intrat in curte, apoi in casa si am urcat in camera mea...
   Trebuia sa il ajut cumva pe Cristian,trebuia sa fiu alaturi de el, sa il fac sa se simta mai bine,dar nu aveam nici cea mai mica idee cum sa fac asta. Acum totul era clar, stiam de ce era atat de absent la scoala si se comporta asa cu mine. M-as fi asteptat ca a doua zi de scoala sa fie la fel de agitata ca prima,  sa comunice cu mine, sa vrea sa afle  mai multe. Incepea sa imi para rau ca l-am judecat fara a afla de la el ce se intampla cu adevarat. Amintindu-mi de gandurile pe care le-am avut, m-am rusinat, mustrandu-ma de ce am putut crede despre el.
   Si rivalitatea dintre colegi devenea mai limpede acum. Problema nu era la Cristian, ci la ceilalti care, dintr-un motiv anume, il judecau fara a-l cunoaste. Nu il stiam decat de cateva zile, dar deja ii simteam sufletul bun pe care il avea. Era diferit fata de ceilalti, el nu a incercat sa ma atraga de partea lui cum au facut colegii mei, el a incercat doar sa se deschida in fata mea. Si in sfarsit a reusit sa se deschida complet astazi. Un fior placut ma trecu amintindu-mi de imbratisarea lui. A fost atat de sincera si de ... placuta. Pentru o clipa am simtit din nou sentimentul si fata mi se destinse intr-un zambet. Cristian era un baiat de treaba si trebuia sa fie prietenul meu. Avea nevoie de mine si eu trebuie sa fiu langa el.
   Dupa ce am terminat rapid temele si am luat cina impreuna cu parintii mei, am urcat repede in camera mea si m-am bagat rapid in pat. In timpul mesei am discutat cu parintii mei despre problema lui Cristian si imi dadusera o idee geniala. Chiar daca nu puteam sa fac prea multe pentru mama lui Cristian, cel putin aveam sa ma duc sa ii duc un buchet de flori imediat ce avea sa se simta mai bine.
   Am zambit incantat de ideea mea. Am incercat sa adorm dar nu am reusit sub nicio forma. Nu-mi puteam lua gandul de la mama colegului meu. Stiam ca starea ei era nesigura din spusele lui,dar oare reusisera doctorii sa faca ceva pentru ea?? Singura solutie de a afla era sa sun sa intreb.
   Am cautat numarul in agenta telefonului si am apasat pe tasta de apel. Emotiile din stomac isi faceau simtita prezenta. "Da, Doamne, sa fie bine!"- ma rugam in gand. Dupa ce a sunat de 3 ori, Cristian raspunse.
   -Salut! Sunt...Alex! oare de ce glasul imi era atat de ciudat?
   -Salut! Parea un pic mai insufletit.
   -Cum se mai simte mama?
   -E mai bine! -Acum parea chiar mai bine. Am zambit in sinea mea.- Si maine ma duc sa o vad. Doctorii au zis ca acum e bine.
   Tacerea se asternu si nimeni nu mai zise nimic.
   -Deci sa inteleg ca e in afara oricarui pericol,nu? am intrebat un pic fortat, descurajat de raspunsurile schematice ale lui Cristian.
   Dupa un moment de confuzie, el zise:
   -Da...acum e in afara oricarui pericol doar ca mi-e cam frica sa nu ma minta doctorii si mama sa fie inca in pericol. Nu stiu ce m-as face fara ea. Ea e totul pe lume pentru mine si nu as putea trai fara ea. -suspina usor si inima mi se nelinisti-dar vreau totusi sa cred ca va fi bine si totul este in regula.
   -Stii, eu cred ca cel mai bine e sa ai incredere in doctori. Nu cred ca te mint. Sunt sigur ca mama ta se simte bine. Apropo la ce spital e ? daca se simtea deja mai bine, planul meu urma sa fie pus in practica chiar in ziua urmatoare. Nu mai aveam sa astept. Vroiam sa il fac pe Cristian sa se simta bine si nu avea sa stea nimic in calea mea.
   -La spitalul de Urgenta...maine ma duc sa o vad... sunt nerabdator sa ii spun cat de mult o iubesc...
   Chiar nu ma inselasem deloc, avea chiar un suflet de aur si oricat de mult incercam sa inteleg motivul pentru care nu il agreiau ceilalti colegi nu reuseam .
   Nu vroiam sa il tin mai mult la telefon,deja parea destul de obosit si cu siguranta avea nevoie de foarte multa odihna dupa cum arata in ultimele zile. I-am spus noapte buna dupa care am inchis telefonul curins de un sentiment de bucurie.

Save the hero... *Part 6*

Inainte de a citi aceasta parte nu uita sa citesti primele 5 , daca nu le-ai cititi inca...
Part 1
Part 2
Part 3
Part 4
Part 5



   Restul orei a trecut destul de greu. Oricat de mult incercam sa ma concentrez sa fiu atent la ce spune Robert, lucrurile treceau pe langa mine. Vedeam cum buzele lui se miscau, dar nu puteam intelege niciun cuvant. Capul imi era plin de ganduri, plin de intrebari. Oare starea lui Cristian avea legatura cu ce spusese Raul mai devreme? Ce ascundea  si cand aveam sa aflu asta?
    Ca de obicei, la a doua ora, Cristian a venit numai dupa ce s-a sunat. Baiatul asta era o adevarata enigma. Oare ce facea toata pauza? Unde se ducea, sau mai bine zis de ce?
   Mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, poate as fi putut sa il ajut. Imi place sa ajut oamenii si de multe ori mi-am ascultat prietenii cand au avut probleme. E mai bine sa vorbesti cu cineva decta sa pastrezi totul in tine, stiu asta din proprie experienta. Cred ca daca nu mi-ar fi fost mama alaturi de multe ori as fi intrat in depresie. Ea a fost insa mereu acolo si m-a ascultat, a fost sprijinul de care am avut nevoie, persoana care stie tot despre mine si careia i-am spus totul. Nu pretind ca as putea fi acelasi lucru pentru Cristian, dar l-as putea ajuta daca mi-ar da voie. S-ar putea descarca...
   Tensiunea dintre noi doi a devenit din ce in ce mai pregnanta dupa primele doua ore. Gandul ca starea lui avea legatura cu mine devenea tot mai inradacinat in mintea mea. Ieri nu fusese asa, doar dupa ce plecasem de la scoala, cand a mers cu mine spre casa. Oare am spus ceva gresit si din cauza asta a devenit atat de ciudat? Tacerea lui ma scotea din minti, trebuia sa spun ceva...
   -Deci...cum te mai simti? o intrebare mai idioata decat asta nu puteam pune?!
   -Bine....cred...
   Doar atat?! Doar atat a putut sa imi spuna?! Situatia asta ma depasea. Intr-un mod total absurd imi pasa mai mult decat trebuia...
   "Il cunoscusem cu putin timp inainte, nu are de ce sa imi pese", mi-am spus. Nu trebuia sa ma implic. Dar oricat de mult incercam era peste puterile mele sa renunt la a ma gandi la el.
     Restul zilei a trecut foarte greu. Fiecare minut se incapatana sa ramana atarnat pe axa timpului. Toata ziua nu am mai schimbat cu Cristian niciun cuvant. Ceilalti, desi am vorbit cu ei, nu au parut sa observe starea colegului lor si nici nu au mai adus vorba de discutia neincheiata pe care am avut-o. Oare nineni nu observa ca era ceva in neregula in toata situatia asta? Din cate am observat, intre Cristian si ceilalti se formase o bariera pe care nimeni nu indraznea sa o depaseasca. Ei nu ii adresau niciun cuvant lui si el nu incerca sa interactioneze cu ei. Pentru un moment m-am gandit ca nu as fi vrut sa ajung ca si Cristian, eu eram o persoana sociabila, doream sa fiu in preajma multor oameni cu care sa vorbesc sa fac schimb de idei, sa rad. Ma temeam ca daca as fi incercat sa ma apropii mai mult de colegul meu de banca asta m-ar fi indepartat de ceilalti. Oare urma sa fiu nevoit sa aleg intre cele doua tabere. Si daca ar fi fost asa, ce as fi ales?

   Si asa au aparut si primele teme.Intotdeauna mi-a placut sa fac temele, niciodata nu am avut probleme , dar astazi parca lumea parea mai gri, viitorul parea mai subru asemeni fetei lui Cristian. De cand ajunsesem acasa nu facusem decat sa ma gandesc la el. Devenea o obsesie cu fiecare gand pe care il aveam in legatura cu el. Trebuia sa spun stop aici sau aveam sa devin la fel de retras ca el. Nu mi-ar fi placut. Noii colegi nu erau cele mai bune persoane, unii dintre ei erau chiar foarte superficiali din cate mi-am dat seama, dar oare ce era mai bine? Sa evit sa cunosc persoane noi din jurul meu pentru a sta cu Cristian sau sa incerc sa imi fac prieteni printre ceilalti?
   Trebuia sa pun capat acestui conflict din sufletul meu, dar oricat de mult incercam nu imi iesea si lungeam si mai mult nelinistea care ma cuprinsese.
   Am pornit muzica si m-am apucat de teme. Aveam de facut cate ceva la matematica, apoi un pic la romana si mai mult la informatica.  Acum ca ascultam muzica parca mi se mai disipau gandurile sub puterea versurilor optimiste. Seara se lasa usor la fereastra mea, si deja incepeam sa ma simt mai bine. Imaginea lui Cristian parea tot mai departe de mine. Muzica era un refugiu si inca o data se dovedise ca e cel mai bun medicament impotriva tristetii. Am inceput sa fredonez versurile pe care le stiam pe derost. Sufletul si mintea mi se linistira...
   De cand eram mic obisnuiam sa ascult muzica tot timpul. Nici acum nu faceam nicio exceptie de la regula. Oricunde mergeam sau orice faceam imi luam mp3-ul cu mine si ascultam melodiile mele preferate. Era un lucru care ma inveselea si de multe ori ma trezeam mergand pe strada si fredonand . Ce mai conta ca ceilalti se uitau, ciudat la mine.? Ce mai conta ca eram privit cu dispret? Oamenii nu aveau sa inteleaga ca traiam pentru a asculta muzica... traiam pentru a trai prin muzica...
   Am terminat temele mai repede decat credeam si restu serii l-am petrecut uitandu-ma la un film.

   A doua zi dimineata m-am trezit la fel de bine cum adormisem. Soarele rasarise mai luminos ca pana acum si viata parea mai frumoasa.
   Am coborat in bucatarie pentru a lua micul dejun. Mama era deja acolo. Tata nu era, probabil avea ore de la 7.
   -'Neata! Ce faci, mama?
   -Buna dimineata si tie somnorosule. Credeam ca nu o sa te mai trezesti. O sa intarzii la scoala daca nu te grabesti. Vezi ca ti-am pus castronul cu cereale pe masa. Mananca repde si gata, fugi la scoala!
   -Stai , stai ,mama! Ce te alarmezi asa, i-am spus mamei si am inceput sa rad. Mai am timp sa ajung... si chiar de intarzii, doar ma stii, sunt descurcaret. Mama mi-a zambit si si-a trecut mama peste capul meu.
   -Stiu...doar ca vreau sa faci o impresie buna la noua scoala. Vreau sa fie bine, doar atat. Poate cateodata mai exagerez dar fac asta doar pentru ca tin la tine.
   Mama era extraordinara. Oricine si-ar fi dorit o mama ca a mea si nu cred ca exagerez cu nimic. Desi majoritatea timpului il petrecea la servici, cand era cu mine stia sa ma faca sa ma simt bine.
   -Si eu te iubesc, mama! Mama a inceput sa rada  si mi-a ciufulit parul. Mama!!! Nu parul!...
   -Asta pentru ca tin  la tine! Hai ca eu am plecat. Mananc sendvisul pe drum. Eu chiar intarzii si am o intalnire importanta de dimineata.
   -Pa,pa!
   Usa de la intrare s-a inchis si un zambet imi aparu pe chip. Imi iubeam mama. Ii spusesem de multe ori asta! Ea insa era un pic mai retinuta in exprimarea sentimentelor. Uneori aveam senzatia ca are o fobie pentru cuvantul iubire. De foarte putine ori imi spusese ca ma iubeste, dar imi aratase din plin asta, asa ca imi placea sa o necajesc si sa ii spus ca o iubesc de cat mai multe ori.
   Am terminat de mancat cerealele, am urcat in camera mea, m-am imbracat repede si am plecat la scoala. Mi-am bagat castile in urechi si am inceput sa fredonez incet pentru inceput si mai tare apoi. Fara sa imi dau seama deja ajunsesem la scoala.
   Am intrat in clasa luminoasa si m-am asezat timid in banca. Inca nu se sunase asa ca m-am alaturat colegilor mei si am inceput sa vorbim despre diverse lucruri. Unii pareau intersati de filme, altii de jocuri, altii doar ascultau. Nu ma interesa un subiect anume, din aceasta cauza nici nu m-am implicat deosibit in ceea ce discutau, insa imi placea sentimentul de a fi inconjurat de oameni, de a face parte dintr-un colectiv. Era un sentiment placut. Din cate mi-am dat seama nu erau oameni extraordinari, majoritatea fiind destul de rigizi in ceea ce priveste modul de gandire insa macar incercam sa ii cunosc. Astfel am intrat in discutie cu alti doi colegi pe care nu ii cunoscusem in zilele precedente. Mihai era un baiat de treaba, cam la fel de inalt ca mine, brunet si cu ochi caprui. Avea o aliura de macho insa in esenta nu era decat un timid. Corina, una dintre cele mai bune prietene ale lui Mihai, era putin mai indrazneata decat acesta. Infatiseara usor obraznica ii contura atitudinea nonconformista. Am discutat cu Mihai si Corina mai mult despre mine. S-au aratat foarte interesati de unde vin, ce imi place sa fac, daca ma simt bine in noul colectiv. Incercam sa ne cunoastem mai bine si asta m-a facut sa ma simt degajat. Usor patrundeam in lumea lor. Nu mai aveam decat un an alaturi de ei,dar aveam de gand sa ma inprietenesc cu toti...
   S-a sunat de intrare si toti ne-am imprastiat, fiecare in banca lui. Cristian iar nu venise. Cel mai probabil ca intarzia. Deodata un sentiment straniu imi invada din nou sufletul. Daca astazi avea sa fie la fel ca ieri? Daca era la fel de suparat?
   Usa s-a deschis cu putere dar in loc sa intre profesorul a intrat chiar el. De ce ma temean nu scapasem. Din nou chipul ii era obosit, paloarea de pe fata lui fiind evidenta. Si-a indreptat pasii grei catre mine si s-a asezat . Si-a scos caietul si apoi a ramas nemiscat. Privea in gol. Nici macar o privire nu mi-a aruncat. Ceva se intampla cu el si aveam sa aflu cu orice pret asa ca am hotarat, ca azi, dupa ore sa merg cu el spre casa si sa vad ce se intampla. Nu imi placea sa il vad suferind.
   Prima ora s-a scurs repde ca si celelalte 5 ore. Primele trei zile de scoala trecusera pe nesimtite. Era ceva ce nu imi explicam, oricat de mult incercam sa fiu atent nu puteam, Cristian ma distragea. L-am asteptat la iesire, si desi a incercat sa intarzie cat mai mult , in cele din urma a iesit. Parea tot mai obosit. Asta nu putea continua. Desi il cunosteam de doar de 3 zile, imi pasa de el.
   Mi s-a alaturat, dar era ca si cum intre noi se deschisese o prapastie si nimeni nu avea curaj macar sa incerce sa o treaca... Trebuia sa fac eu primul pas, altfel ar fi continuat asa pentru tot restul drumului si nu l-as fi putut ajuta.
   -Stii, Cristian, eu chiar sunt ingrijorat pentru...tine...adica pentru starea ta... daca simti nevoia sa vorbesti cu cineva sa stii ca eu sunt aici si poti sa imi spui orice, promit ca nu te voi judeca si nu voi face nimic sa te simti prost. Cuvintele mele curgeau pe langa el. Si-a intors pentru un moment privirea dar era ca si cum s-ar uita prin mine.
   -Urmeaza-ma...cuvintele lui m-au lasat masca, dar am facut cum mi-a cerut. A pornit in alta directie fata de cea in care ne duceam de obicei. As fi vrut sa intreb unde mergem, dar era mai bine daca nu spuneam nimic...

True love....

   Pana cand voi publica urmatoarea parte din compozitia mea, vreau sa va prezint un cuplu gay de suflet. E dintr-un  un serial de televiziune, dar povestea dintre cei doi pare atat de reala ...
   Acesta este unul dintre lucrurile care m-au ajutat cand am negat ce sunt, pot spune chiar ca a fost punctul de plecare in drumul spre acceptare.
   Enjoy!

White eyes... *part 4*

 Eram la scoala, singur in clasa. Afara ploua cu picaturi mari care se loveau brutal de geam. Un fior ma trecu. Mi-am pus mainile in jurul corpului meu. Era cald, dar caldura fizica nu ma incalzea. Afara ploaia se intetea. M-am uitat pierdut pe geam.
   Am simtit o durere puternica in piept . Mi-am apropiat genunchii de stern si i-am cuprins cu mainile. Dar durerea devenea din ce in ce mai pregnanta. Am inchis ochii, dar fara rezultat. Era acolo. Era de parca as fi primit un pumn in stern. Am incercat sa ma linistesc, in zadar... Durerea devenea insuportabila. Am ridicat privirea in speranta ca e cineva acolo care sa ma ajute, dar eram singur. Durerea se intensifica cu fiecare secunda. Am inceput sa gem. Aveam nevoie de ajutor. Am incercat sa ma ridic dar nu puteam.
   Am auzit sunetul usii deschizandu-se si am ridicat privirea. Durerea era insuportabila, deabia de mai vedeam.Era Cristian care se uita la mine! Chipul lui era inpenetrabil.
  -Ajuta-ma! te rog... Glasul imi suna spart. Am incercat sa intind mana spre el, dar a devenit grea. Durerea sporea. M-am uitat la el, dar chipul lui ramanea de piatra. Te ... rog..
   -Tu ti-ai facut-o singur! glasul lui cazu asemenea unui traznet asupra mea.Am incremetic simtind cum pieptul mi se sparge sub o greutate invizibila.
   -NUUUUUUUU!!!!!!!!

   M-am trezit plin de sudoare cu ambele maine in jurul abdomenului. Durerea era doar amintire acum. M-am linistit cand mi-am dat seama ca fusese doar un vis. Mi-am fixat privirea pe tavan. Imi simteam capul si mai plin de ganduri decat mai devreme. O multitudine de ganduri ma bantuiau insa nu le puteam intelege... Am inchis ochii, dar imaginea lui Cristian imi aparu in fata. Era la fel ca in vis. Chipul lui de piatra nu exprima nimic. Era diferit de cum il vazusem la scoala. Oare ce se intampla cu mine? De ce ma urmarea imaginea lui? Oricat as fi vrut sa-l alung, gandul tot la el imi zbura...
   O bataie in usa imi disipa gandurile, cel putin pentru moment. M-am auzit spunand "intra!" . Usa se deschise cu un zgomot surd.
   -Scoala, somnorosule si spune-mi cum a fost prima zi de scoala. Vreau sa aud toate detaliile. Cum a fost, daca ti-ai facut prieteni, cum ti se par colegii?
   M-am ridicat greoi, orbit de lumina care se facu brusc in camera.
   -Mama,ia-o mai usor! Am incercat din  rasputeri sa imi amintesc cum fusese prima zi, dar nu aveam in minte decat scenele care il includeau si pe Cristian. Era ciudat. Acum ca incercam sa imi amintesc, nu prea fusesem atent la ceilalti... Pai a fost ...bine...cred!
   Mama s-a incuntrat la mine!
   -Numai atat poti sa imi spui? Haide vreau cat mai multe detalii! Spune tot! si imi zambi.
   -Pai a fost bine, colegii au fost ok...profesorii la fel si ...cred ca m-am integrat bine. Vorbele imi ieseau fara sa vreau si treceau pe langa mine. Nu era tocmai despre ce vroiam eu sa vorbesc. As fi vrut sa ii spun mamei despre Cristian si despre visul de mai devreme dar cel mai probabil i s-ar fi parut deplasat, asa ca am continuat sa aberez pe tema prima zi de scoala. Cred ca o sa ma inteleg bine cu toti colegii,mama! In rest mai nimic, astept sa vedem cum va fi de maine incolo.
   Mama paru in sfarsit multumita de rapunsul meu.
   -Si cu cine stai in banca?
   Intrebarea ei ma lovi ca un trasnet!
   -Pai e un baiat pe nume, Cristian... e de treaba...cred...  Acum era momentul potrivit sa ii spun despre gandurile mele referitoare la el, dar nu puteam. Nu ar fi inteles. De fapt nici eu nu intelegeam ce se intampla.
   Mama imi zambi!
   -Sa inteleg ca a fost bine! Ma bucur pentru tine. Sunt sigur ca va fi o experienta deosebita pentru tine. Eu intotdeauna ti-am zis ca meriti mai mult. Parea mai incantata decat mine. Si eu imi dorisem mai mult ,dar acum ca in sfarsit aveam aceasta ocazie nu ma prea bucuram...
   Cuvintele mamei curgeau pe langa mine... imi simteam capul greu si plin de ganduri.
   -Mama, poti sa ma lasi un pic singur?
   Mama s-a uitat mirata la mine, dar a inteles ca am nevoie de cateva momente singur. S-a ridicat de pe pat si a iesit din camera. Acum era mai bine....si totusi... Probabil era din cauza stresului de la scoala. Avea sa fie mai bine cand zilele se vor scurge si ma voi obisnui cu noul colectiv. Trebuia neaparat sa ma implic mai mult in clasa si sa vorbesc mai mult si cu ceilalti colegi. Nu aveam de gand sa stau numai cu Cristian. Nu pentru ca era o companie neplacuta, nici pe departe, doar ca simteam nevoia sa ma indepartez un pic de el, nu doream sa se lipeasca de mine si sa nu ma mai lase in pace, nu aveam nevoie de un catelus. Cristian chiar parea genul de persoana singuratica si nu voiam ca eu sa fiu la fel ca el. Din cate stiam eu, eram o persoana destul de sociabila, imi placea sa stau in prezenta multor oameni, imi placea sa ii distrez pe ceilalti si sa ii fac sa se simta bine. Asta nu avea de ce sa se schimbe. Cu timpul, noii mei colegi vor vedea cum sunt si se vor apropia de mine.
   Am zambit in sinea mea si capul mi se limpezi. Acum eram din nou bine. Avea sa fie totul bine... sau cel putin asa credeam eu...nestiind ce avea sa vina.

Old friends....

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

Bun Venit!

   Bun venit! 

   Nickname-ul meu Cristian si sunt gay! Mi-e greu de cele mai multe ori sa recunosc ,dar  asta simt, asta sunt... 

    Am construit acest blog din dorinta de a face publice niste texte scrise de mine despre noi, oamenii mai speciali. Aici vreau sa va simtiti bine, aici vreau sa va spuneti gandurile, tot ce va apasa si sa va bucurati de viata si iubire. Oricine e bine-venit sa ni se alature.

    In fiecare saptamana va aparea cate o parte a unui text mai amplu pe care am inceput sa il scriu cu ceva timp in urma, insa am nevoie si de ajutorul vostru pentru a-l termina. Este o munca asidua, dar sper sa pot ajunge la final cu brio, alaturi de voi.

    Primele postari vor cuprinde niste texte pe care le-am scris cu ceva luni in urma. Acestea sunt terminate. Sper sa va placa!  Spor la citit si la comentat ;)) !