Play with fire... *Part 7*

 Dupa doar 5 minute de mers am ajuns la faleza orasului.
   -Vin-o dupa mine! mi-a soptit aproape stins.
   L-am urmat si am urcat cateva scari care duceam la o parte a faleze pe care nu o cunosteam.
     Aleea principala se continua cu una secundara. Desi fusesem de multe ori prin acea zona, nu am observat acea scara acoperita de crengile salciilor. Sus, era un rand de dalii care creau o alee pe sub crengile plangatoare.
     Dupa cativa pasi, Cristian s-a oprist si s-a asezat pe o margine de pavaj trecuta de vreme. M-am asezat si eu asteptand sa spuna ceva, dar privea in gol, pierdut.
    -Cristian...
   O lacrima i se prelinse pe obraz.
    -Cristian, ma sperii! glasul imi era alarmat realmente.
   Continua sa taca. Se uita in gol , iar lacrimile incepura sa curga.
   -Alex, mama e la spital... mama e  la spital si nu mai stiu ce sa fac...sunt singur... nu pot sa o ajut. Se uita fix in ochii mei si am simtit cum inima mi se frange in doua.
   L-am luat in brate... Nu stiam ce fac, dar a fost primul reflex... a inceput sa planga si mai tare si sa ma strange cu putere in brate. Ii simteam corpul vulnerabil. Un val de caldura ma invada. L-am mangaiat usor pe cap. Atunci am stiut ca fac ce trebuie. Cristian avea nevoie de mine si desi il stiam de doar cateva zile vroiam sa fiu alaturi de el, avea nevoie de mine...
   Dupa cateva minute s-a oprit din plans si s-a retras din bratele mele. Am simtit cum se rupe ceva din mine, fara sa pot sa imi explic ce. S-a uitat la mine cu ochii in lacrimi.
   -Imi pare rau pentru asta....nu ar fi trebuit sa iti spun ...
   -Nu, stai linistit . Vreau sa te ajut...ai facut bine ca mi-ai spus. A incercat sa zambeasca, dar durerea era prea mare.
   S-a uitat pentru un moment in alta directie, apoi s-a intors catre mine din nou. Se uita fix in ochii mei.
   -Stii...aici vin mereu cand am nevoie sa ma reculeg....e locul meu special...nimeni nu mai vine aici....
    I-am zambit.
   -Promit ca nu voi spune nimanui despre asta. Si referitor la mama ta-chipul lui se crispa din nou din cauza durerii pe care o resimtea gandindu-se la ea- pot sa te ajut cu ceva? Daca mi-ai spune ce  se intampla cu ea poate as putea sa iti dau un sfat,sau orice...
   -Ea...a inghitit si a continuat un pic crispar, ii era greu sa vorbeasca despre asta...a facut infarct alaltaieri...am gasit-o cazuta in bucatarie cand am ajuns acasa...-inca o lacrima se prelinse dar o sterse repde cu mana- si acum e la spital...medicii nu stiu ce sa creada.... A izbunit din nou in plans...
   -O sa fie bine, linisteste-te... o sa fie bine....trebuie sa ai credinta...
   -Nu stiu ce sa mai cred...era distrus, lipsit de speranta... vreau sa fie bine, nu stiu ce as face daca...
   -Nu. Te rog nu te gandi. O sa fie bine.
   M-a cuprins din nou in brate. Multumesc mult! mi-a soptit la ureche. Dupa cateva momente mi-a dat drumul si a ramas cu privirea in gol.
   As fi vrut sa ii spun ceva care sa il scoata din starea aia, dar nu stiam ce...
  Am ramas tacuti amandoi pentru inca ceva timp dupa care ne-am ridicat amandoi si ne-am indreptat catre casa. Drumul a fost la fel. Ajuns in fata casei as fi vrut sa ii spun ceva, dar nu mai aveam putere...ma afectase si pe mine problema lui, asa ca doar i-am aruncat o privire incurajatoare si am intrat in curte, apoi in casa si am urcat in camera mea...
   Trebuia sa il ajut cumva pe Cristian,trebuia sa fiu alaturi de el, sa il fac sa se simta mai bine,dar nu aveam nici cea mai mica idee cum sa fac asta. Acum totul era clar, stiam de ce era atat de absent la scoala si se comporta asa cu mine. M-as fi asteptat ca a doua zi de scoala sa fie la fel de agitata ca prima,  sa comunice cu mine, sa vrea sa afle  mai multe. Incepea sa imi para rau ca l-am judecat fara a afla de la el ce se intampla cu adevarat. Amintindu-mi de gandurile pe care le-am avut, m-am rusinat, mustrandu-ma de ce am putut crede despre el.
   Si rivalitatea dintre colegi devenea mai limpede acum. Problema nu era la Cristian, ci la ceilalti care, dintr-un motiv anume, il judecau fara a-l cunoaste. Nu il stiam decat de cateva zile, dar deja ii simteam sufletul bun pe care il avea. Era diferit fata de ceilalti, el nu a incercat sa ma atraga de partea lui cum au facut colegii mei, el a incercat doar sa se deschida in fata mea. Si in sfarsit a reusit sa se deschida complet astazi. Un fior placut ma trecu amintindu-mi de imbratisarea lui. A fost atat de sincera si de ... placuta. Pentru o clipa am simtit din nou sentimentul si fata mi se destinse intr-un zambet. Cristian era un baiat de treaba si trebuia sa fie prietenul meu. Avea nevoie de mine si eu trebuie sa fiu langa el.
   Dupa ce am terminat rapid temele si am luat cina impreuna cu parintii mei, am urcat repede in camera mea si m-am bagat rapid in pat. In timpul mesei am discutat cu parintii mei despre problema lui Cristian si imi dadusera o idee geniala. Chiar daca nu puteam sa fac prea multe pentru mama lui Cristian, cel putin aveam sa ma duc sa ii duc un buchet de flori imediat ce avea sa se simta mai bine.
   Am zambit incantat de ideea mea. Am incercat sa adorm dar nu am reusit sub nicio forma. Nu-mi puteam lua gandul de la mama colegului meu. Stiam ca starea ei era nesigura din spusele lui,dar oare reusisera doctorii sa faca ceva pentru ea?? Singura solutie de a afla era sa sun sa intreb.
   Am cautat numarul in agenta telefonului si am apasat pe tasta de apel. Emotiile din stomac isi faceau simtita prezenta. "Da, Doamne, sa fie bine!"- ma rugam in gand. Dupa ce a sunat de 3 ori, Cristian raspunse.
   -Salut! Sunt...Alex! oare de ce glasul imi era atat de ciudat?
   -Salut! Parea un pic mai insufletit.
   -Cum se mai simte mama?
   -E mai bine! -Acum parea chiar mai bine. Am zambit in sinea mea.- Si maine ma duc sa o vad. Doctorii au zis ca acum e bine.
   Tacerea se asternu si nimeni nu mai zise nimic.
   -Deci sa inteleg ca e in afara oricarui pericol,nu? am intrebat un pic fortat, descurajat de raspunsurile schematice ale lui Cristian.
   Dupa un moment de confuzie, el zise:
   -Da...acum e in afara oricarui pericol doar ca mi-e cam frica sa nu ma minta doctorii si mama sa fie inca in pericol. Nu stiu ce m-as face fara ea. Ea e totul pe lume pentru mine si nu as putea trai fara ea. -suspina usor si inima mi se nelinisti-dar vreau totusi sa cred ca va fi bine si totul este in regula.
   -Stii, eu cred ca cel mai bine e sa ai incredere in doctori. Nu cred ca te mint. Sunt sigur ca mama ta se simte bine. Apropo la ce spital e ? daca se simtea deja mai bine, planul meu urma sa fie pus in practica chiar in ziua urmatoare. Nu mai aveam sa astept. Vroiam sa il fac pe Cristian sa se simta bine si nu avea sa stea nimic in calea mea.
   -La spitalul de Urgenta...maine ma duc sa o vad... sunt nerabdator sa ii spun cat de mult o iubesc...
   Chiar nu ma inselasem deloc, avea chiar un suflet de aur si oricat de mult incercam sa inteleg motivul pentru care nu il agreiau ceilalti colegi nu reuseam .
   Nu vroiam sa il tin mai mult la telefon,deja parea destul de obosit si cu siguranta avea nevoie de foarte multa odihna dupa cum arata in ultimele zile. I-am spus noapte buna dupa care am inchis telefonul curins de un sentiment de bucurie.

Save the hero... *Part 6*

Inainte de a citi aceasta parte nu uita sa citesti primele 5 , daca nu le-ai cititi inca...
Part 1
Part 2
Part 3
Part 4
Part 5



   Restul orei a trecut destul de greu. Oricat de mult incercam sa ma concentrez sa fiu atent la ce spune Robert, lucrurile treceau pe langa mine. Vedeam cum buzele lui se miscau, dar nu puteam intelege niciun cuvant. Capul imi era plin de ganduri, plin de intrebari. Oare starea lui Cristian avea legatura cu ce spusese Raul mai devreme? Ce ascundea  si cand aveam sa aflu asta?
    Ca de obicei, la a doua ora, Cristian a venit numai dupa ce s-a sunat. Baiatul asta era o adevarata enigma. Oare ce facea toata pauza? Unde se ducea, sau mai bine zis de ce?
   Mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, poate as fi putut sa il ajut. Imi place sa ajut oamenii si de multe ori mi-am ascultat prietenii cand au avut probleme. E mai bine sa vorbesti cu cineva decta sa pastrezi totul in tine, stiu asta din proprie experienta. Cred ca daca nu mi-ar fi fost mama alaturi de multe ori as fi intrat in depresie. Ea a fost insa mereu acolo si m-a ascultat, a fost sprijinul de care am avut nevoie, persoana care stie tot despre mine si careia i-am spus totul. Nu pretind ca as putea fi acelasi lucru pentru Cristian, dar l-as putea ajuta daca mi-ar da voie. S-ar putea descarca...
   Tensiunea dintre noi doi a devenit din ce in ce mai pregnanta dupa primele doua ore. Gandul ca starea lui avea legatura cu mine devenea tot mai inradacinat in mintea mea. Ieri nu fusese asa, doar dupa ce plecasem de la scoala, cand a mers cu mine spre casa. Oare am spus ceva gresit si din cauza asta a devenit atat de ciudat? Tacerea lui ma scotea din minti, trebuia sa spun ceva...
   -Deci...cum te mai simti? o intrebare mai idioata decat asta nu puteam pune?!
   -Bine....cred...
   Doar atat?! Doar atat a putut sa imi spuna?! Situatia asta ma depasea. Intr-un mod total absurd imi pasa mai mult decat trebuia...
   "Il cunoscusem cu putin timp inainte, nu are de ce sa imi pese", mi-am spus. Nu trebuia sa ma implic. Dar oricat de mult incercam era peste puterile mele sa renunt la a ma gandi la el.
     Restul zilei a trecut foarte greu. Fiecare minut se incapatana sa ramana atarnat pe axa timpului. Toata ziua nu am mai schimbat cu Cristian niciun cuvant. Ceilalti, desi am vorbit cu ei, nu au parut sa observe starea colegului lor si nici nu au mai adus vorba de discutia neincheiata pe care am avut-o. Oare nineni nu observa ca era ceva in neregula in toata situatia asta? Din cate am observat, intre Cristian si ceilalti se formase o bariera pe care nimeni nu indraznea sa o depaseasca. Ei nu ii adresau niciun cuvant lui si el nu incerca sa interactioneze cu ei. Pentru un moment m-am gandit ca nu as fi vrut sa ajung ca si Cristian, eu eram o persoana sociabila, doream sa fiu in preajma multor oameni cu care sa vorbesc sa fac schimb de idei, sa rad. Ma temeam ca daca as fi incercat sa ma apropii mai mult de colegul meu de banca asta m-ar fi indepartat de ceilalti. Oare urma sa fiu nevoit sa aleg intre cele doua tabere. Si daca ar fi fost asa, ce as fi ales?

   Si asa au aparut si primele teme.Intotdeauna mi-a placut sa fac temele, niciodata nu am avut probleme , dar astazi parca lumea parea mai gri, viitorul parea mai subru asemeni fetei lui Cristian. De cand ajunsesem acasa nu facusem decat sa ma gandesc la el. Devenea o obsesie cu fiecare gand pe care il aveam in legatura cu el. Trebuia sa spun stop aici sau aveam sa devin la fel de retras ca el. Nu mi-ar fi placut. Noii colegi nu erau cele mai bune persoane, unii dintre ei erau chiar foarte superficiali din cate mi-am dat seama, dar oare ce era mai bine? Sa evit sa cunosc persoane noi din jurul meu pentru a sta cu Cristian sau sa incerc sa imi fac prieteni printre ceilalti?
   Trebuia sa pun capat acestui conflict din sufletul meu, dar oricat de mult incercam nu imi iesea si lungeam si mai mult nelinistea care ma cuprinsese.
   Am pornit muzica si m-am apucat de teme. Aveam de facut cate ceva la matematica, apoi un pic la romana si mai mult la informatica.  Acum ca ascultam muzica parca mi se mai disipau gandurile sub puterea versurilor optimiste. Seara se lasa usor la fereastra mea, si deja incepeam sa ma simt mai bine. Imaginea lui Cristian parea tot mai departe de mine. Muzica era un refugiu si inca o data se dovedise ca e cel mai bun medicament impotriva tristetii. Am inceput sa fredonez versurile pe care le stiam pe derost. Sufletul si mintea mi se linistira...
   De cand eram mic obisnuiam sa ascult muzica tot timpul. Nici acum nu faceam nicio exceptie de la regula. Oricunde mergeam sau orice faceam imi luam mp3-ul cu mine si ascultam melodiile mele preferate. Era un lucru care ma inveselea si de multe ori ma trezeam mergand pe strada si fredonand . Ce mai conta ca ceilalti se uitau, ciudat la mine.? Ce mai conta ca eram privit cu dispret? Oamenii nu aveau sa inteleaga ca traiam pentru a asculta muzica... traiam pentru a trai prin muzica...
   Am terminat temele mai repede decat credeam si restu serii l-am petrecut uitandu-ma la un film.

   A doua zi dimineata m-am trezit la fel de bine cum adormisem. Soarele rasarise mai luminos ca pana acum si viata parea mai frumoasa.
   Am coborat in bucatarie pentru a lua micul dejun. Mama era deja acolo. Tata nu era, probabil avea ore de la 7.
   -'Neata! Ce faci, mama?
   -Buna dimineata si tie somnorosule. Credeam ca nu o sa te mai trezesti. O sa intarzii la scoala daca nu te grabesti. Vezi ca ti-am pus castronul cu cereale pe masa. Mananca repde si gata, fugi la scoala!
   -Stai , stai ,mama! Ce te alarmezi asa, i-am spus mamei si am inceput sa rad. Mai am timp sa ajung... si chiar de intarzii, doar ma stii, sunt descurcaret. Mama mi-a zambit si si-a trecut mama peste capul meu.
   -Stiu...doar ca vreau sa faci o impresie buna la noua scoala. Vreau sa fie bine, doar atat. Poate cateodata mai exagerez dar fac asta doar pentru ca tin la tine.
   Mama era extraordinara. Oricine si-ar fi dorit o mama ca a mea si nu cred ca exagerez cu nimic. Desi majoritatea timpului il petrecea la servici, cand era cu mine stia sa ma faca sa ma simt bine.
   -Si eu te iubesc, mama! Mama a inceput sa rada  si mi-a ciufulit parul. Mama!!! Nu parul!...
   -Asta pentru ca tin  la tine! Hai ca eu am plecat. Mananc sendvisul pe drum. Eu chiar intarzii si am o intalnire importanta de dimineata.
   -Pa,pa!
   Usa de la intrare s-a inchis si un zambet imi aparu pe chip. Imi iubeam mama. Ii spusesem de multe ori asta! Ea insa era un pic mai retinuta in exprimarea sentimentelor. Uneori aveam senzatia ca are o fobie pentru cuvantul iubire. De foarte putine ori imi spusese ca ma iubeste, dar imi aratase din plin asta, asa ca imi placea sa o necajesc si sa ii spus ca o iubesc de cat mai multe ori.
   Am terminat de mancat cerealele, am urcat in camera mea, m-am imbracat repede si am plecat la scoala. Mi-am bagat castile in urechi si am inceput sa fredonez incet pentru inceput si mai tare apoi. Fara sa imi dau seama deja ajunsesem la scoala.
   Am intrat in clasa luminoasa si m-am asezat timid in banca. Inca nu se sunase asa ca m-am alaturat colegilor mei si am inceput sa vorbim despre diverse lucruri. Unii pareau intersati de filme, altii de jocuri, altii doar ascultau. Nu ma interesa un subiect anume, din aceasta cauza nici nu m-am implicat deosibit in ceea ce discutau, insa imi placea sentimentul de a fi inconjurat de oameni, de a face parte dintr-un colectiv. Era un sentiment placut. Din cate mi-am dat seama nu erau oameni extraordinari, majoritatea fiind destul de rigizi in ceea ce priveste modul de gandire insa macar incercam sa ii cunosc. Astfel am intrat in discutie cu alti doi colegi pe care nu ii cunoscusem in zilele precedente. Mihai era un baiat de treaba, cam la fel de inalt ca mine, brunet si cu ochi caprui. Avea o aliura de macho insa in esenta nu era decat un timid. Corina, una dintre cele mai bune prietene ale lui Mihai, era putin mai indrazneata decat acesta. Infatiseara usor obraznica ii contura atitudinea nonconformista. Am discutat cu Mihai si Corina mai mult despre mine. S-au aratat foarte interesati de unde vin, ce imi place sa fac, daca ma simt bine in noul colectiv. Incercam sa ne cunoastem mai bine si asta m-a facut sa ma simt degajat. Usor patrundeam in lumea lor. Nu mai aveam decat un an alaturi de ei,dar aveam de gand sa ma inprietenesc cu toti...
   S-a sunat de intrare si toti ne-am imprastiat, fiecare in banca lui. Cristian iar nu venise. Cel mai probabil ca intarzia. Deodata un sentiment straniu imi invada din nou sufletul. Daca astazi avea sa fie la fel ca ieri? Daca era la fel de suparat?
   Usa s-a deschis cu putere dar in loc sa intre profesorul a intrat chiar el. De ce ma temean nu scapasem. Din nou chipul ii era obosit, paloarea de pe fata lui fiind evidenta. Si-a indreptat pasii grei catre mine si s-a asezat . Si-a scos caietul si apoi a ramas nemiscat. Privea in gol. Nici macar o privire nu mi-a aruncat. Ceva se intampla cu el si aveam sa aflu cu orice pret asa ca am hotarat, ca azi, dupa ore sa merg cu el spre casa si sa vad ce se intampla. Nu imi placea sa il vad suferind.
   Prima ora s-a scurs repde ca si celelalte 5 ore. Primele trei zile de scoala trecusera pe nesimtite. Era ceva ce nu imi explicam, oricat de mult incercam sa fiu atent nu puteam, Cristian ma distragea. L-am asteptat la iesire, si desi a incercat sa intarzie cat mai mult , in cele din urma a iesit. Parea tot mai obosit. Asta nu putea continua. Desi il cunosteam de doar de 3 zile, imi pasa de el.
   Mi s-a alaturat, dar era ca si cum intre noi se deschisese o prapastie si nimeni nu avea curaj macar sa incerce sa o treaca... Trebuia sa fac eu primul pas, altfel ar fi continuat asa pentru tot restul drumului si nu l-as fi putut ajuta.
   -Stii, Cristian, eu chiar sunt ingrijorat pentru...tine...adica pentru starea ta... daca simti nevoia sa vorbesti cu cineva sa stii ca eu sunt aici si poti sa imi spui orice, promit ca nu te voi judeca si nu voi face nimic sa te simti prost. Cuvintele mele curgeau pe langa el. Si-a intors pentru un moment privirea dar era ca si cum s-ar uita prin mine.
   -Urmeaza-ma...cuvintele lui m-au lasat masca, dar am facut cum mi-a cerut. A pornit in alta directie fata de cea in care ne duceam de obicei. As fi vrut sa intreb unde mergem, dar era mai bine daca nu spuneam nimic...

The other one .... *Part 5*

Aceasta compozitie face parte dintr-un text mai amplu. Pentru a intelege continutul, mai intai citeste primele patru parti . Acestea se gasesc in josul paginii!;)

Spor la citit!

A doua zi dimineata m-am trezit cu mult chef de viata. Am lasat la o parte toate grijile, era ultimul meu an de liceu. Urma bacul, dar trebuia si sa ma distrez. Pana la urma in viata trebuie sa faci un echilibru intre cele doua, sau cel putin sa incerci. M-am ridicat din pat, am deschis laptopul si am am cautat o melodia care imi placea la nebunie si am inceput sa dansez stangaci pe ritm. Ma simteam fericit, chiar eram, oare de ce mai aveam nevoie?!
M-am spalat pe dinti, m-am imbracat si mi-am luat rucsacul in spate, dupa care am pornit-o catre scoala.Era un inceput de toamna cald, nici urma de frunze aramii, natura zambea realmente prin multitudinea de flori de pe aleile vecinilor mei.
Am ajuns repede la scoala. Majoritatea erau deja acolo. M-am asezat in banca. Se pare ca , Cristian nu venise inca.Am rasuflat usurat in sinea mea. Asa aveam mai mult timp sa il petrec cu ceilalti. Fara Cristian ma simteam mai in largul meu. In gand imi veni ziua precedenta in care ma simteam stanjenit de prezenta lui. Ma urmarea peste tot.
Stop!!! Dar ce faceam?! Dintr-o data firul se rupse. Cristian nu cred ca facuse nimic din toate astea. Poate ca fusese un pic mai apropiat de mine, dar nu asa cum exageram eu. M-am intrebat bulversat ce e cu mine. Incepeam sa imi inchipui lucruri. Ma inselam in privinta lui. El chiar nu fusese atat de rau. Am inchis ochii. Oare ce se intampla cu mine?!
-Alex, te simti bine? se citi o urma de ingrijorare in glas. Esti alb tot!
-Nicio problema! Sunt bine! Tu trebuie sa fii... Ana,nu? Am incercat sa zambesc, dar nu prea mi-a iesit.
-Da , eu sunt. Mai bine ai sta un pic pe scaun. Nu arati deloc bine.
M-am asezat pe un scaun. In fata mea erau mai multi baieti si fete care pareau cufundati intr-o discutie, dar se intoarsera cand auzira scartaitul scaunului pe care tocmai ma asezasem.
-Salut, am zis cu o voce sugrumata. Mi-au raspuns cu totii. Pareau de treaba.
Unul dintre baieti incepu sa vorbeasca cu o voce superioritate:
-Deci tu esti noul nostru coleg. Ieri nu am avut timp sa ne cunoastem prea bine, dar astazi poate ne vei face onoare sa iti petreci mai mult timp in preajma noastra si sa nu mai stai asa de mult timp cu ciudatu clasei. Ultimele lui cuvinte ma lovira in plin. Imediat mi-am dat seama ca se referea la Cristian. Oare ce era in neregula cu el? Probabil nelamurirea mi se citi pe fata pentru ca , tipul din fata mea continua: A...sa inteleg ca inca nu ti-a spus totul despre el, nu? Mare pacat... Ar fi trebuit sa fie cinstit cu tine, dar se pare ca a uitat sa iti spuna un mic amanunt...
-Raul, termina! i-o taie Ana. Nu vorbi prostii, stii ca nu e nimic adevarat in toata chestia asta. Sunt doar zvonuri alimentate de oameni ca tine, care nu au nimic mai bun de facut decat sa ii chinuie pe altii. Vocea taioasa il intimida pe acest tip pe nume Raul, dar ca raspuns un suras ciudat i se ivi in coltul gurii. Buzele, ca doua linii ferme tremurau nervos.
-A...deci doar zvonuri. Nu cred ca toti sunt de aceeasi parere cu tine, nu, baieti? si se intoarse catre cei 3 baieti care stateau in jurul lui. Pe chipurile lor aparu o urma de dispret. Deci cine mai crede acum ca sunt doar zvonuri?
Fata Anei si a celorlalte doua fete de langa ea se preschimbara intr-un dispret vadit. Ceva era in neregula la mijloc, dar oare ce? Mi-am plimbat privirea pe chipurile tuturor celor din jurul meu. Niciunul nu mai indraznea sa mai spuna nimic. Asta era tot?! Oare ce era in neregula cu Cristian? Vroiam sa aflu, dar cuvintele pareau prinse intr-o menghina. Era un subiect mult prea delicat . Sau poate ca nu era treaba mea. Era o problema intre colegi in care nu aveam sa ma implic. Nu avea niciun rost si cu siguranta nu m-ar fi ajutat prea mult sa le intru in gratii . Cu siguranta asta nu ar fi facut decat sa inrautateasca si mai mult situatia. Cu deosebire de ziua de ieri in care toti ma facusera sa ma simt ca acasa, acum lucrurile se schimbasera. Nu cred ca avea sa fie prea usoara toata chestia asta cu colectivul nou. Nu ma simteam prea dorit si asta avea sa fie o problema.
Sunetul soneriei ma slava. Ora urma sa inceapa si nu mai trebuia sa stau aici in jurul lor ca la interogatoriu. M-am ridicat in graba si m-am dus catre locul meu.
Ma simteam usurat ca scapasem din gura lupului, dar totodata intrigat de ce aveau colegii cu Cristian. Oare ce era atat de rau la el? Inca nu venise. Probabil ca intarzia. Atentia imi fu atrasa de profesorul de romana care intra in clasa. Era un barbat abia iesit din facultate, de 22, 23 ani , inalt si ingrijit. Se aseza cu delicatete la catedra si deschise catalogul ca sa faca prezenta. Spre surprinderea mea si eu eram trecut, probabil din cauza faptului ca imi fusese acceptata cererea de transfer cu mult inainte de a incepe anul scolar.
-Alex, da-mi voie in primul rand sa iti urez un calduros 'Bun venit!' . Sunt sigur ca te vei intriga bine in colectivul nostru. M-am inrosit un pic la fata. Avea un accent ciudat si vorbea din suflet, uitandu-se drept in ochii mei. Sper ca nu vor exista probleme cu stilul meu de predare, dar daca vei avea neclaritati esti bine venit sa ma intrebi orice! -Era chiar simpatic. Mi-a zambit calduros si i-am raspuns in acelasi fel.- A...si sa nu uit. Te rog sa mi te adresezi cu Robert, nu imi plac adresarile pompoase, cu totii suntem oameni, in consecinta suntem egali.
Fu intrerupt insa de usa care se deschise cu brutalitate. Era Cristian. Inima incepu sa imi bata cu putere. Un val de caldura incarcat cu emotie imi invada trupul.
-Ia te uita cine e aici, chiar somnorosul nostru Cristian. Cristian se facu rosu la fata si pleca privirea. Hai du-te la loc, si nu mai pune mutra asta de om cait . Robert incepu sa rada. Speram ca nu isi batea joc si el de Cristian asa cum se pare ca o faceau ceilalti. Mi-a simtit privirea si s-a intors spre mine.
Cristian a venit si s-a asezat langa mine. M-am intors spre el si pentru o clipa am ramas uimit. Parea obosit. Chipul umbrit ii dadea un aspect de om sfarsit. Si-a scos repede caietele insa nu mi-a aruncat nicio privire. Ceva nu era in regula. As fi vrut sa il intreb insa nu am indraznit. Simteam o tensiune intre noi. Era mai bine sa evit.
-Manole este in esenta un exponent al creatorului datorita... cuvintele lui Robert curgeau pe langa mine. Incercam sa ma agat de fiecare silaba , dar gandurile mele erau altundeva. Starea lui Cristian ma ingrijora realmente. M-am mai uitat o data la el, dar din nou chipul lui era impenetrabil...
-Cristian,te simti bine? cuvintele mi-au iesit fara de voie . Surpins de intrebarea mea s-a intors spre mine cu o umbra de raceala pe fata...
- Sunt bine...nu iti face griji....Glasul spart contura si mai mult ideea ca are ceva. Oricat ar fi incercat sa ascunda acest lucru era prea evident. Stiu ca nu aveam niciun drept sa il interoghez in legatura cu viata lui...il cunosteam numai de cateva zile si deja vroiam sa stiu prea multe despre el. Si eu m-as fi simtit prost daca cineva ar fi incercat sa afle totul despre mine intr-un timp asa de scurt.
Era mai bine daca las lucrurile sa vina de la sine....

True love....

   Pana cand voi publica urmatoarea parte din compozitia mea, vreau sa va prezint un cuplu gay de suflet. E dintr-un  un serial de televiziune, dar povestea dintre cei doi pare atat de reala ...
   Acesta este unul dintre lucrurile care m-au ajutat cand am negat ce sunt, pot spune chiar ca a fost punctul de plecare in drumul spre acceptare.
   Enjoy!

White eyes... *part 4*

 Eram la scoala, singur in clasa. Afara ploua cu picaturi mari care se loveau brutal de geam. Un fior ma trecu. Mi-am pus mainile in jurul corpului meu. Era cald, dar caldura fizica nu ma incalzea. Afara ploaia se intetea. M-am uitat pierdut pe geam.
   Am simtit o durere puternica in piept . Mi-am apropiat genunchii de stern si i-am cuprins cu mainile. Dar durerea devenea din ce in ce mai pregnanta. Am inchis ochii, dar fara rezultat. Era acolo. Era de parca as fi primit un pumn in stern. Am incercat sa ma linistesc, in zadar... Durerea devenea insuportabila. Am ridicat privirea in speranta ca e cineva acolo care sa ma ajute, dar eram singur. Durerea se intensifica cu fiecare secunda. Am inceput sa gem. Aveam nevoie de ajutor. Am incercat sa ma ridic dar nu puteam.
   Am auzit sunetul usii deschizandu-se si am ridicat privirea. Durerea era insuportabila, deabia de mai vedeam.Era Cristian care se uita la mine! Chipul lui era inpenetrabil.
  -Ajuta-ma! te rog... Glasul imi suna spart. Am incercat sa intind mana spre el, dar a devenit grea. Durerea sporea. M-am uitat la el, dar chipul lui ramanea de piatra. Te ... rog..
   -Tu ti-ai facut-o singur! glasul lui cazu asemenea unui traznet asupra mea.Am incremetic simtind cum pieptul mi se sparge sub o greutate invizibila.
   -NUUUUUUUU!!!!!!!!

   M-am trezit plin de sudoare cu ambele maine in jurul abdomenului. Durerea era doar amintire acum. M-am linistit cand mi-am dat seama ca fusese doar un vis. Mi-am fixat privirea pe tavan. Imi simteam capul si mai plin de ganduri decat mai devreme. O multitudine de ganduri ma bantuiau insa nu le puteam intelege... Am inchis ochii, dar imaginea lui Cristian imi aparu in fata. Era la fel ca in vis. Chipul lui de piatra nu exprima nimic. Era diferit de cum il vazusem la scoala. Oare ce se intampla cu mine? De ce ma urmarea imaginea lui? Oricat as fi vrut sa-l alung, gandul tot la el imi zbura...
   O bataie in usa imi disipa gandurile, cel putin pentru moment. M-am auzit spunand "intra!" . Usa se deschise cu un zgomot surd.
   -Scoala, somnorosule si spune-mi cum a fost prima zi de scoala. Vreau sa aud toate detaliile. Cum a fost, daca ti-ai facut prieteni, cum ti se par colegii?
   M-am ridicat greoi, orbit de lumina care se facu brusc in camera.
   -Mama,ia-o mai usor! Am incercat din  rasputeri sa imi amintesc cum fusese prima zi, dar nu aveam in minte decat scenele care il includeau si pe Cristian. Era ciudat. Acum ca incercam sa imi amintesc, nu prea fusesem atent la ceilalti... Pai a fost ...bine...cred!
   Mama s-a incuntrat la mine!
   -Numai atat poti sa imi spui? Haide vreau cat mai multe detalii! Spune tot! si imi zambi.
   -Pai a fost bine, colegii au fost ok...profesorii la fel si ...cred ca m-am integrat bine. Vorbele imi ieseau fara sa vreau si treceau pe langa mine. Nu era tocmai despre ce vroiam eu sa vorbesc. As fi vrut sa ii spun mamei despre Cristian si despre visul de mai devreme dar cel mai probabil i s-ar fi parut deplasat, asa ca am continuat sa aberez pe tema prima zi de scoala. Cred ca o sa ma inteleg bine cu toti colegii,mama! In rest mai nimic, astept sa vedem cum va fi de maine incolo.
   Mama paru in sfarsit multumita de rapunsul meu.
   -Si cu cine stai in banca?
   Intrebarea ei ma lovi ca un trasnet!
   -Pai e un baiat pe nume, Cristian... e de treaba...cred...  Acum era momentul potrivit sa ii spun despre gandurile mele referitoare la el, dar nu puteam. Nu ar fi inteles. De fapt nici eu nu intelegeam ce se intampla.
   Mama imi zambi!
   -Sa inteleg ca a fost bine! Ma bucur pentru tine. Sunt sigur ca va fi o experienta deosebita pentru tine. Eu intotdeauna ti-am zis ca meriti mai mult. Parea mai incantata decat mine. Si eu imi dorisem mai mult ,dar acum ca in sfarsit aveam aceasta ocazie nu ma prea bucuram...
   Cuvintele mamei curgeau pe langa mine... imi simteam capul greu si plin de ganduri.
   -Mama, poti sa ma lasi un pic singur?
   Mama s-a uitat mirata la mine, dar a inteles ca am nevoie de cateva momente singur. S-a ridicat de pe pat si a iesit din camera. Acum era mai bine....si totusi... Probabil era din cauza stresului de la scoala. Avea sa fie mai bine cand zilele se vor scurge si ma voi obisnui cu noul colectiv. Trebuia neaparat sa ma implic mai mult in clasa si sa vorbesc mai mult si cu ceilalti colegi. Nu aveam de gand sa stau numai cu Cristian. Nu pentru ca era o companie neplacuta, nici pe departe, doar ca simteam nevoia sa ma indepartez un pic de el, nu doream sa se lipeasca de mine si sa nu ma mai lase in pace, nu aveam nevoie de un catelus. Cristian chiar parea genul de persoana singuratica si nu voiam ca eu sa fiu la fel ca el. Din cate stiam eu, eram o persoana destul de sociabila, imi placea sa stau in prezenta multor oameni, imi placea sa ii distrez pe ceilalti si sa ii fac sa se simta bine. Asta nu avea de ce sa se schimbe. Cu timpul, noii mei colegi vor vedea cum sunt si se vor apropia de mine.
   Am zambit in sinea mea si capul mi se limpezi. Acum eram din nou bine. Avea sa fie totul bine... sau cel putin asa credeam eu...nestiind ce avea sa vina.

Un suras trist....

   Se pare ca reactia voastra a fost nu una tocmai buna..Nimeni nu a inteles mesajul meu. Eu am vrut doar sa va prezint ca dincolo de a face sex este ceva mult mai profund decat ati gandit vreodata si anume  iubirea exista.Insa iubirea adevarata nu o poti obtine decat prin suferinta...


   Imi pare rau ca majoritatea nu se gandesc decat la sex... asta nu e totul in viata....

p.s. partile textului meu vor aparea in continuare...indiferent de reactia voastra....e ceva mult prea important pentru mine pentru a renunta.

Who am I? *Part 3*

  Restul orei l-am petrecut in tacere pentru ca nu vroiam sa intru din prima zi in bucluc pentru ca nu eram prea atent. Cristian tot vroia sa ma distraga, dar am incercat sa fiu cat pot de atent la ce s-a vorbit la ora. Si restul zilei a trecut la fel de usor. Am vorbit cu majoritatea noilor mei colegi si pot spune ca intradevar m-am integrat foarte repede. Toti pareau prietenosi si se parea ca m-au primit cu bratele deschise. Mai bine de atat nu se putea.

   Ceasul a aratat ora 14:00 si am stiut ca e vremea sa merg acasa. Mi-am pus rucsacul pe umar si am iesit printre ultimii din clasa, urmat indeaproape de Cristian. Era ciudat ca in timpul pauzelor pleca intotdeauna si se intorcea doar atunci cand se suna. Am vrut sa il intreb la ultima ora, dar am evitat. Cine eram eu sa ma amestec in treburile lui.? Eram colegul lui de banca doar de cateva ore si deja incepeam sa il interoghez referitor la obiceiurile lor... ?!
   Insa de cum se suna era langa mine in banca si incerca sa afle cat mai multe despre mine, eu fiind cam singurul cu care discuta in clasa.I-am povestit multe lucruri despre mine, i-am spus despre ai mei, despre liceul unde am invatat, despre vechii mei colegi si despre prieteni. Parea incantat si ma urmarea asemenea unui copil mic atunci cand ii citesti poveste, sorbindu-mi fiecare cuvant. La randul lui mi-a povestit ca nu locuia decat cu mama lui, tatal sau fiind plecat din tara. De mic ii parasise si desi le promisese sa ii ajute, de cativa ani nu mai stia nimic de el. Insa se pare ca trecuse de mult peste lipsa tatalui. Acum mama lui era cea mai importanta fiinta din viata lui si ei doi aveau o viata linistita.
   Mi-ar fi povestit poate mai multe, dar de fiecare data cand povestea devenea mai interesanta eram intrerupti de venirea profesorilor. Dar nu-i nimic. Aveam timp destul pentru povestile astea. Aveam un an intreg in fata.
   Am iesit din incinta scolii fara graba, pornind spre drumul spre casa.
   -Alex!m-am auzit strigat.
   Am intors capul si l-am vazut pe Cristian. Imi facea semn sa il astept. M-am oprit si mi-am fixat mai bine rucsacul pe umar. Toate gandurile de mai devreme imi fura dizolvate, locul acelora fiind luat de unele noi legate de noul meu coleg de banca. Oare de ce se tinea atat dupa mine? M-am uitat cum venea incet spre mine si m-am intrebat daca nu cumva ar trebui sa ii impun o limita si sa imi lase un pic de spatiu. Daca din prima zi e asa nu vreau sa stiu ce s-ar fi putut intampla mai tarziu cand am fi ajuns sa ne cunoastem? Am incercat sa alung gandul asta din minte cand a ajuns langa mine si amandoi am pornit tacuti.Aerul era incarcat si brusc am inceput sa ma simt incomod. M-am uitat spre el si mi-a zambit. Am incercat sa ii raspund in acelasi fel, dar muschii fetei refuzau sa ma asculte. Ma simteam stanjenit. Mi-am fixat din nou privirea in pamant si am continuat sa  merg  alaturi de Cristian.
   -Astazi e destul de ...frumos afara,nu-i asa? valul de tacere dintre noi fu in sfarsit spulberat de cuvintele lui usor fortate. M-am intors spre el si am dat din cap in semn de aprobare.
   Parul lui avea o alta nuanta acum. Lumina soarelui se reflecta in el, conferandu-i o nuanta mai deschisa. La fel ca si mine se parea ca nici el nu se simtea tocmai comod. Se gandea la ceva. Am incercat sa intuiesc ce ar putea fi dar fara rezultat. Tare mi-as fi dorit sa aflu . Oare avea legatura cu mine? Cred ca a observat ca ma uit la el intrucat si-a intors privirea spre mine si pentru o secunda privirile noastre s-au intalnit.
   -Ai ochii verzi acum! mi-a spus surprins.
   -Pai...asa se fac la lumina, iar la intuneric se fac albastri. Insa nu multi oameni observa asta. Am ramas surprins de vorbele lui. Dupa cum ii si spusesem, nu multi oameni observau asta. Doar cei care ma studiau atent isi puteau da seama de schimbarea ce survenea in prezenta luminii puternice.
   Se pare ca reprezentam un interes mult mai mare decat banuiam. Am incercta sa imi dau seama daca asta e bine sau rau, dar n-am gasit un raspuns multimitor. Ma deranja intr-o oarecare masura ca ma studia atat de atent, insa ceva din interiorul meu imi spunea ca nu e nimic rau in asta.
   Tacerea se instala intre noi iarasi dar cu o pata de disconfort mult mai puternica. Nu mai aveam mult pana acasa dar simteam ca nu mai ajung...secundele se incapatanau sa nu se scurga in ritmul lor obisnuit. Simteam nevoia sa spun ceva, dar fara rezultat insa. M-am uitat iarasi la el,insa de data asta mult mai discret.Parea la fel de ingandurat ca mai devreme...
   Pana cand am ajuns in fata casei unde locuiam, nu a mai spus nimic niciunul dintre noi.
   -Eu aici ma opresc! i-am spus si am facut semn spre curtea din dreapta mea.
   -Aici stai? pare uimit. Ai o casa...super! In sfarsit parea ca a scapat de ganduri.
   Am dat din cap in semn de aprobare.
   -Dar e o casa enorma!
  -Adevarul e ca era o casa enorma. Insa asta tine de gusturile mamei care si-a dorit o casa cat mai mare pentru a avea cat mai multe spatii de decorat, hobby-ul de care se ocupa in putinul timp liber
  -Atunci ce sa-ti spun...ne vedem maine,nu?
   -Da...ne vedem maine! si am intrat in curte. Ma simteam privit dar nu am intorc capul pentru ca nu vroiam sa ii mai intalnesc o data privirea. Era acolo ceva care ma tulbura.
   Am intrat in casa simtind in sfarsit oboseala acumulata pe parcursul zilei. Am intrat in bucatarie si am vazut ca mama avusese grija sa imi lase ceva de mancare inainte sa plece la firma. M-am asezat la masa si am inceput sa mananc in tacere. Astazi insa ceva era schimbat. Oboseala era mai puternica, sau poate erau mai multe griji decat de obicei. Dupa cateva guri,am inpins farfuria cu mancare din fata. Nu mai puteam manca.
   Ceva se intampla cu mine. Nu eram deloc in apele mele.  Ceva ma tulbura, dar incercam fara rezultat sa imi dau seama ce.  M-am uitat la ceas, era 14:35. M-am ridicat usor ametit de pe scaun si am iesit din bucatarie, apoi am urcat scarile pana la camera mea. Am intrat. Era locul meu de refugiu, dar nu si de data asta. Ma simteam confuz, tulburat. Am inchis ochii sperand ca starea asta va disparea, insa nu se intampla asta. Mi-am lasat rucsacul pe scaunul de langa fereastra si m-am aruncat in pat. Era un pic mai bine! Cufundat in salteaua pufoasa capul meu se simtea eliberat de multitudinea de ganduri. Oare ce se intampla cu mine?

For you.... *Part 2*

M-am gandit sa va fac o supriza si sa pun si a doua parte a compozitiei mele. Enjoy. Astept pareri!!!



   Lumea e in esenta un loc pustiu in care sufletul rataceste alterandu-se si modificandu-si continuu forma sub actiunea evenimentelor cicatrizante de zi cu zi. Poate ca din cauza asta cautam cu disperare, de cele mai multe ori, un suflet pe care sa il avem aproape atunci cand suntem tristi, dar totusi aspiram spre mai bine, daca se poate mai bine... Insa in momentele astea de slabuciune facem cele mai mari greseli si ne apropiem de persoane incompatibile, persoane dure, persoane cu suflet mult prea sfasiat de durere si greutati. Ce putem sa cerem de la astfel de persoane, putem sa cautam la ele caldura de care avem atata nevoie cand chiar ele cauta acelasi lucru la noi. 
   Atunci iti dai seama ca de fapt el nu este ceea ce ai cautat si ruptura se produce in scurt timp, si in urma au ramas putine momente frumoase insa umbrite de certurile care se isca la despartire. 
   Insa ce se intampla atunci cand gasesti intradevar un suflet pur, un suflet inocent alaturi de care simti ca toate ranile ti se vindeca, simti bucuria cum iti incarca sangele si se imprastie in intreg corpul tau?
   Merita sa lupti pentru iubirea perfecta pana cand o gasesti...sau poate nu....?

                                                                  * * *

   Ganduri, griji, preocupari ce ne ingroapa de vii intr-un morman de disperare, de unde, asemenea nisipurilor miscatoare, cu cat mai mult ne miscam cu atat mai mult ne atrag in adancurile lor. 
   Si atunci apara eterna intrebare: De ce eu?

                                                                   *

   Ar fi trebuit sa semnifice un nou inceput, o noua perioada a vietii mele in care aveam parte de noi si noi provocari. Le-am cerut parintilor sa ma transfere la alt liceu pentru cel la care invatasem pana in clasa a 11-a nu imi oferea prilejul de a trece spre o noua etapa si sa tind spre un nivel mai inalt. Am primit ceea ce imi doream si la inceputul clasei a 11-a ai mei au reusit sa imi depuna dosarul la un unul dintre cele mai bune licee din oras la care am fost si acceptat tinand cont ca aveam note destul de bune. 
   
   Prima zi a fost exact cum m-am asteptat. Am ajuns la noul liceu, plin de emotii si dornic sa cunosc noul colectiv in care, desi mai greu la inceput, ma voi integra cu siguranta, eu fiind o fire destul de sociabila si usor adaptabila. Asta sigur provenea de la una din genele mamei, ea era genul acela comunicativ care se inprietenea imediat cu persoana pe care nu o cunoscuse decat cu cateva ore in urma. Poate ca si meseria pe care o avea ii impunea o astfel de atitudine. Mama era agent publicitar pentru unul dintre cele mai importante firme de cosmetice din tara noastra. Daca mama era genul persoanei care se facea placuta, dar stia si sa scoata ghearele cand era vorba de un proiect important, care trebuia sa iasa perfect; tata era genul calm, fiind profesor de matematica trebuia sa aiba rabdade cu elevii, care in ziua de azi sunt din ce in ce mai putin interesati de ce inseamna o educatie trasnica.
   Am doi parinti minunati, care, desi nu au putut mereu sa fie alaturi de mine, mi-au aratat ca ma iubesc. 

   Emotionat si totodata entuziasmat am intrat in sala de clasa. Toti ochii s-au indreptat catre mine si am simtit cum obrajii incep sa imi arda. Am facut pasi timizi spre catreda la care deja se afla profesoara de fizica(dupa cum aveam sa aflu mai tarziu) . 
   -Buna ziua! i-am zis cu glas stins si i-am zambit timid. Eram emotionat peste masura si obrajii imi ardeau din ce in ce mai tare. 
   -Buna,Alex! Si bun venit la noi in scoala ! Domnul director mi-a povestit deja de tine si sunt sigura ca te vei integra cu succes in colectivul nostru! Mi-a zambit , ceea ce mi-a dat un pic mai mult curaj in mine. Acum hai sa te prezentam si celorlalti! Si-a trecut mana pe deasupra umarului meu si amandoi ne-am intors catre viitorii mei colegi care erau numai ochi si urechi analizandu-ma cel mai probabil pana la cel mai mic amanunt! Copii, el este noul vostru coleg, Alex. vreau sa il primiti cum se cuvine si sa il integrati si pe el in grupul vostru! 
   Unii se uitau mirati, altii pareau incantati.Mi-am petrecut privirea asupra tuturor. Am zambit timid si m-am indreptat spre ultima banca unde am vazut singurul loc liber. M-am asezat si mi-am scos un caiet pe banca, dupa care mi-am pus geanta in banca. Eram tintuit de privirile iscoditoare ale celorlalti dar deja nu ma ami simteam stanjenit. Incepeam sa ma simt in largul meu. In sfarsit...
   -Salut! Eu sunt Cristian! 
   Auzind glasul baiatului de langa mine, pe care  nu il observasem pana atunci, mi-am intors privirea .
   -Eu sunt Alex, dar probabil ca stii asta! i-am spus si am ras prosteste.
   Era un baiat de aceeasi varsta cu mine, bruten cu ochi mari si negri. Irisul, exagerat de mare ii dadea un aspect ciudat de sumbru. Parul scurt si ciufulit incadra perfect acei doi ochi misteriori. Zambi si dintii de un alb surprinzator se ivira incadrati de doua buze subtiri. Mi-a intins mana si din reflex am facut acelasi lucru. 
   -Sa inteleg ca de azi inainte vei fi colegul meu de banca? 
   Am dat din cap afirmativ.
   -Banuiesc ca asta e  singurul loc liber in clasa asta?! am zis mai mult din curiozitate, in acel moment fiindu-mi indiferent unde aveam sa stau pe parcursul anului care urma.
   -Nu prea ma agreezi,nu? Sigur ai vrea sa stai cu altcineva... zambetul i se stinse intr-o clipa si o expresie trista ii lua locul...
   -Nu ,nu ,nu e asta! i-am zis repede dandu-mi seama ca am comis o greseala. Nu e vorba de asta. Sincer sa-ti spun nu sunt genul care face mofturi si mai ales e prima mea zi aici, nu prea va stiu pe niciunul asa ca nu am nicio preferinta in ceea ce priveste colegul de banca. Zambetul ii reaparu si continuai: Si ca sa vezi ca nu sunt genul ala de pusti alintat care se razgandeste de la o zi la alta , iti promit ca o sa stau aici cu tine pana la sfarsitul anului, fie ca esti cel mai bun coleg pe care l-as putea avea, desi ma indoiesc ca ai fata de golanas- a inceput sa rada si m-a lovit usor cu mana in umar- fie ca esti cel mai tocilar tocilar din tara tocilarilor pe care l-am vazut pana acum. Radeam amandoi si simtii pentru prima data de cand intrasem in noua mea clasa ca in sfarsit reusesc sa ma integrez. Un sentiment de pace ma patrunse si  un val de caldura  imi inunda corpul. Avea sa fie bine aici, acum eram sigur de asta!
  

Un nou inceput, o noua poveste... *Part 1*

De astazi voi incepe sa postez parti dintr-un nou text, mult mai amplu decat precedentele, insa care sper eu, se va ridica la nivelul asteptarilor voastre.

Pentru inceput insa primiti doar atat...


A iubi..Eu iubesc, el ...nu iubeste. Ce se intampla atunci cand oferi iubire, dar in schimb nu primesti nimic?
   Ce se intampla atunci cand esti aproape de fiinta care ti-a patruns in inima, dar nu o poti atinge, nu o poti saruta, nu poti impleti povesti de iubire cu aceasta? 
   Ce se intampla atunci cand intre voi se deschide o prapastie peste care nu poti trece, dar vrei cu toata inima ta sa frangi pamantul in doua si sa ajungi la sufletul pe care il consideri perechea ta, dar el fuge si tu  mai incerci inca o data si inca o data si inca o data pana cand puterile te parasesc, sperante ti se stinge, mirajul iubirii dispare sub lumina imposibilului si incompatibilului.
   Ce faci cand esti hotarat sa faci pasul decisiv si sa ii spui ca tu numai al lui esti, ca vrei sa fii cu el pentru totdeauna, desi si moarte ti se pare ca ar putea veni prea repede si nu te-ai putea bucura de el? 
   Ce se intampla cand buzele lui iti soptesc vorbe ascutite ca o lama de cutit despre persoana pe care o place, despre persoana pe care tu deja o consideri dusman pentru ca a indraznit sa patrunda in sufletul fiintei pe care o iubesti ? 

Give me your soul ....

Asta este a treia si ultima compozitie scrisa integral. De acum inainte, voi publica parti din noul text, un text mai amplu care va fi mult mai complex decat ce ati putut citi pana acum.
Dar pana atunci spor la citit !


Am stat la Laura mai mult decat planuisem initial.Oare de ce trebuie sa treaca atat de repede timpul atunci cand te distrezi?Uite ca e 8 si ceva si eu tot nu am ajuns acasa, nici macar nu am plecat din statie. Deabia astept sa ajung acasa si sa ma intind in pat sa ma relaxez cu o carte buna in mana. Stiu exact ce voi alege,ma pregatesc de mult sa citesc cartea aia si acum e momentul potrivit pentru ca...
Gandurile imi fura intrerupte de venirea autobuzului pe care il asteptam, am urcat infrigurat, era si normal tinand cont ca eram in decembrie. Gandul acesta imi invada inima de caldura, urma Craciunul peste doar cateva zile. Nu pot spune de ce, dar de cand eram mic Craciunul era sarbatoarea mea favorita, oare pentru ca imi placea acea atmosfera, sau poate ca erau si cadourile pe care le primeam si la randul meu le ofeream celor dragi? Mai aveam doar cateva cumparaturi de facut, probabil maine voi rezolva si problema asta.
Am compostat biletul plictisit si m-am asezat pe locul care tocmai se eliberase. In autobus totul era atat de monoton, se simtea oboseala care se acumulase peste zi si acum apasa peste capetele tuturor. Am scrutat fetele pasagerilor cu o miscare naturala a capului, se citea fustrare pe fata lor, toti pareau nervosi, tensionati. Mi-am intors capul spre fereastra incercand sa fiu atent la luminile ce curgeau pe marginea strazii invelind-o intr-un accent palid. Am atins melancolic geamul rece si m-am infrigurat. Plictisit mi-am fixat privirea pe ceilalti calatori din autobuz cautand parca o fata interesanta de studiat. Gandurile imi fura stopate de incetinirea mijlocului de transport, probabil ajunsesem in statie. Mi-am intors chipul atent la oamenii ce se inghesuiau sa coboare si cei care asteptau nerabdatori sa urce. O racoare usturatoare ma lovi peste fata, amintindu-mi ce avea sa ma astepte cand aveam sa cobor. Observam noile persoane care urcau in autobuz, erau persoane obisnuite, oameni care cel mai probabil se intorceau de la job cu exceptia unei singure fete care imi atrase atentia.
Era un baiat pe la 18 ani, cam la fel de inalt ca mine, imbracat monoton cu o pereche de blugi clasici, o geaca negra, gatul ii era protejat de un fular de culoare alba. Avea trasaturi frumos conturate.Ochii de un caprui special si buzele subtiri ii dadeau un aer de superioritate. L-am privit fascinat pierzandu-ma in visare. Ochii lui i se oprira pe mine si intimidat m-am uitat pe geam nepasator. Ardeam de nerabdare sa ma intorc si sa ma uit la el insa ma simteam stingerit de acel chip de o frumusete rara. Mi-am lipit nasul de geam cu speranta ca emotiile imi vor fi spulberate de raceala geamului.
Autobuzul porni cu un zgomot surd, insa prea putin mai puteam fi atent la acest mic detaliu. Gandurile imi erau in alta parte, imi erau la el, dar a carui chip nu aveam curaj sa il privesc. Locul de langa mine se elibera lasand un gol asemenea celui din inima mea. Cu o miscare precisa, cineva se aseza . Am intors privirea incordat, incercand sa nu intalnesc din nou privirea lui... inima o lua la goana cand am vazut cine era langa mine, era chiar el,la doar cativa centimetri . Din reflex, ochii imi fugira pe chipul acela perfect. Probabil ca observa gestul meu brusc incat si el ma privi, privirile noastre intalnindu-se pentru cateva secunda. Probabil ca aratam ca un nebun, de altfel ma simteam ca unul . Chipul lui schita un zambet confuz.
Pierdut am privit din nou spre ceilalti pasageri incercand sa par cat de natural puteam, insa era destul de greu la cat de tare imi batea inima. Mainile incepura sa mi se framante nervos, tradand aparenta calmitate. Oare era vis sau realitate? Eram eu oare acest baiat atat de pierdut in imaginea perfectiunii ce era doar a cativa centimetri de el?Autobuzul incetini din nou pentru a opri la urmatoarea statie, mai aveam doar un pic si in curand voi putea iesi din acest cerc vicios al perfectiunii.
Autobuzul lua noii pasageri si o porni din nou din loc.Soneria unui telefon imi distrase atentia. Era chiar al lui am banuit atunci cand l-am simtit incercand sa scoata ceva din buzunar. In aceasta incercare anevoioasa, cotul lui se lovi de al meu si fu ca si cum un val de caldura imi incalzi sufletul. Chinuindu-ma sa imi recompun o figura cat mai normala, am incercat sa ma concentrez din nou la strada slab luminata ce curgea in urma mea.
Zgomotul monoton de voci,deveni o veche amintire cand am auzit acel glas dulce si suav...
-Ajung in 10 minute, mai am un pic si ajung in statia de care mi-ai spus! Te pup! Pa!
A inceput din nou sa se miste, lovindu-ma din nou usor cu cotul. La urmatoarea statie urma sa cobor. M-am ridicat simtind cum autobuzul incetineste. In toata aceasta miscare, ochii mei ii intalnira din nou pe ai lui si acelasi zambet i se infiripa pe fata. Era frumos, fara indoiala...
Usile se deschisera si cu picioare abia miscandu-mi-se, am coborat, infruntand aerul aspru de afara. Era parca mai frig decat acum cateva minute cand asteptam in statie, dar ma simteam cald pe interior si totodata trist. Nu as fi visat nicioadata la o persoana ca el asa ca nu voi visa nici acum,dar e asa de greu. E ceva ce nu voi avea niciodata...
Sirul de ganduri imi fu oprit de aceeasi voce, acelasi glas unic:
-Hei,ai putea sa-mi spui si mie unde e strada Stefan cel Mare? imi spuse. Eram buimacit, dar am fost destul de lucid ca sa imi dau seama ca e aproape de blocul unde locuiam, asa ca, usor ragusit am reusit sa indrug doar ca si eu ma indreptam tot spre aceeasi strada.
-Super! Pot sa merg cu tine sa imi arati unde este? zise , entuziasmul citindu-i-se pe chip.
Am dat din cap, aproband. De ce imi era atat de greu sa spus cuvantul "da"? Gatul imi era uscat, corzile vocale incordandu-mi-se in incercarea de a raspunde,insa fara rezultat.
Am luat-o din loc simtindu-l in dreapta mea. Mi-am strans mai bine geaca la gat, probabil din reflex. Nu aveam niciun motiv pentru a o face luand in considerare faptul ca ardeam. Era chiar acolo si mergea cu mine, ciudat si totodata atat de frumos. Doream un moment ca asta, doream sa mai pot sta cu el cateva secunde dar nu credeam ca poate fi posibil.
-Deci, pot sa intreb de ce esti asa de pus pe ganduri?
M-am uitat confuz, confruntandu-ma ca si mai devreme cu acea lipsa de exprimare.
-Eu sunt Claudiu, aceasta fiiindu-mi prima reactie la auzul vocii lui.
El rase infundat. M-am intors speriat din nou spre el incercand sa inteleg ce il amuza atat de mult. L-am intrebat din priviri fara a mai risca sa imi mai pun gatul la o noua tortura, care mai nou era reprezentata de rostirea cuvintelor.
-Iarta-ma dar pari foarte aerian. Eu te-am intrebat la te gandesti si tu mi-ai raspuns cu totul altceva, insa nu e nimic. Apropo, eu sunt Andrei... Incantat de cunostiinta! spuse si imi intinse mana. Derutat am scos mana din buzunar si i-am cuprins-o. Aveam mainile reci, el le avea calde. Am simtit cum fiecare terminatie nervoasa din degete se bucura de acea atingere atat de placuta.
Tot restul drumului am tacut amandoi, linistea devenind stanjenitoare. Inainte sa imi dau seama, ne aflam in fata blocului in care stateam.
-Se pare ca pana aici am mers impreuna! Aici cred ca trebuie sa intru!
-Cred ca si eu tot aici intru! De fapt sunt sigur ca aici stau !
Zambi la remarca mea, dezvelindu-si din nou dintii aceia albi perfecti.
Nu stiu cum s-a intamplat, dar in cateva minute ma aflam in fata apartamentului in care stateam cu sora mea. M-am uitat la el intinzandu-i mana sa imi iau la revedere. In loc de raspuns el ma intreba derutat:
-Aici stai?
Am aprobat din cap, iar el incepu sa rada.
-Se pare ca si eu tot aici trebuie sa intru.Ranji la mine. M-am uitat nedumerit la el. Bianca e sora ta?
-Da! am spus incercand sa imi dau seama ce se intampla , dar in secunda urmatoare am realizat totul. Se pare ca sora mea iar isi adusese prieteni ei acasa si se punea de o petrecere. Uram chestia asta. M-am uitat la Andrei dandu-mi seama cu amar ca de fapt acest baiat superb nu era decat o alta achizie a surorii mele care obisnuia sa isi schimbe iubitii ca pe sosete. Intristat de acest lucru am scos cheia din buzunar si am deschis, lasandu-l si pe noul meu amic sa intre. Muzica se auzea in micul apartament. Pentru a evita alte certuri cu Bianca am plecat in camera mea. Am evitat sa ma mai uit la noul iubit al surorii mele, era prea dureros.
Vechea mea camera, refugiul meu. Mi-am dat geaca joc lasand-o pe spatarul scaunului de langa birou. M-am intins pe pat plictisit de muzica ce se auzea din camera alaturata. Petrecerile surorii mele ma scoteau din minti, venea mereu cu prietenii ei, si pana dimineata nu mai puteam sa dorm. Gandul imi zbura la Andrei, parea atat de cuminte, oare cum intrase in cardasie cu sora-mea? Am intins mana si am luat mp3-ul de pe birou si am bagat castile in urechi incercand sa ignor ce se auzea de alaturi. Era atat de bine sa ma las in muzica mea. Era ca si cum as pluti deasupra tuturor, ma facea sa ma simt atat de usor, atat de bine...

Se pare ca am adormit. M-am trezit pe la 10 buimacit de zgomotul infernal al muzicii. Iritat m-am ridicat din pat am pus mana nervos pe clanta si am tras cu putere. De data asta era mult, intrecuse masura .
-Bianca, da muzica mai incet! am strigat cat m-au tinut plamanii.
Toti cei din camera intoarsera privirile spre mine si incepura sa rada. Insa privirea lui imi atrase atentia, parea sa se simta stanjenit, plictisit, incomod. Nu am avut prea mult timp sa observ toate aceste lucruri, ca Bianca se ridica si se indrepta spre mine. Stiam zambetul pe care il avea acum pe fata.
-Uite cine s-a trezit cu fata la perna... Ooops, fratele meu iubit si mult prea adorat, sau mai bine sa ii spun surioara mea?
Vocea ii trada iritare si batjocora. Am simtit cum sangele imi invadeaza obrajii si am lasat privirea in jos. Oare de ce trebuia sa fie asa? De ce trebuia sa vorbeasca asa cu mine? Am hotarat sa o infrunt, parca prinzand putere din senin.
-Sunt mandru de mine! Asa ca poti sa spui ce vrei! Eu sunt si voi fi exact ceea ce vreau eu, nu ceea ce vor ceilalti! strigam, scotand din mine tot ce am suportat pana acum din partea surorii mele.
I-am intalnit din nou privirea. Vedeam confuzie, in chipul lui. De ce trebuia sa fie asa de fals? Sunt sigur ca am fost subiect de discutie pana acum. El de ce nu rade ca si ceilalti? Dintre toti sorea mea radea cel mai tare. Nu am mai suportat si am plecat. M-am simtit in siguranta cand am ajuns in camera mea. Asta era refugiul meu. Mi-am pus din nou castile in urechi si am inceput sa plang. Ma durea cand Bianca isi batea joc de mine. Si toate pentru ca...
Am fost distrat de la gandurile mele de bataia de la usa. Oare nu le-a ajuns cat de mult au ras? Aveau nevoie de o noua parytida? Usa se deschise usor si am ramasa socat cand am vazut cine era. Era Andrei...
-Pot sa intru? a intrebat el timid.
-De ce, pentru ca nu ti-a ajuns ce ai vazut mai devreme si vrei mai mult spectacol? Mai vrei sa iti bati joc? aproape ca tipam la el, iar lacrimile imi siroiau pe obraji.
Fara a mai spune nimic a inchis usa si s-a apropiat de mine. S-a asezat pe marginea patului.
-Poti sa-mi explici ce se intampla? M-ai devreme nu am inteles nimic. Parea sincer. ..
-De ce? Nu ti-a spus inca iubita ta?
-Iubita mea? Bianca? Intelegand ca la ea ma refeream continua:Cred ca glumesti. Nu am nicio legatura cu Bianca, am venit pentru ca m-a chemat unul dintre prietenii ei, dar cred ca a facut o greseala ca nu imi place deloc.
Ma uitat la el printre lacrimi, speranta ca el nu este asemenea celorlalti facandu-si usor loc in inima mea.Ochii lui sustineau ceea ce spunea, se vedea ca ii pare rau pentru mine,sau daca totul era doar prefacatorie? Am dat cu mana sa imi sterg lacrimile, moment in care el imi intinse un servetel pe care tocmai il scosese din buzunar. L-am luat ,inca tremurandu-mi din cauza emotiilor care nu erau deloc putine. Mi-am sters lacrimile incercand sa evit astfel privirea lui insistenta, insa el nu ma scapa niciun moment din ochi. Se uita cu o placere vadita, parca analizand fiecare contur al fetei mele.
Lacrimile s-au mai domolit.
El era tot acolo fixandu-ma cu privirea. Era atat de ciudat, eram intrigat care era cauza pentru care ma scruta asa. Cred ca mi-a observat intrigarea si confuzia de pe fata pentru ca un zambet ii aparu in coltul gurii.Am zambit si eu.
-Ce zici? Vrei sa mergem afara de aici? Era atat de entuziasmat incat imi transmise si mie o parte din starea lui de bine. Timid am incuviintat din cap.
L-am vazut cum s-a ridicat, asa ca l-am urmat. Am luat geaca de pe scaun si am iesit din camera dupa el. Petrecerea era in toi muzica fiind data si mai tare. Am ignorata si amandoi ne-am strecurat afara fara. Odata iesiti din bloc, frigul ma lovi in fata, facandu-ma sa ma infrigurez. Mi-am strang geaca mai mult. Nu aveam idee ce urma sa fac. M-am uitat spre Andrei, incercand sa il intreb din priviri ce urma sa se intample. Mi-a facut semn cu mana sa il urmez.
Am inceput sa mergem indepartandu-ne de blocul in care locuiam. Dupa directia in care mergeam cred ca ne indreptam spre statia de autobuz unde imi vorbise Andrei pentru prima oara. Cu fiecare pas pe care il faceam linistea care se lasase intre noi devenea din ce in ce mai apasatoare. Emotiile parca incercau sa navaleasca iar in sufletul meu. Deabia acum incepeam sa realizez cu adevarat unde eram si ce faceam. Eram cu el si mergeam impreuna pe strada. Era unic sentimentul si desi stiam ca el nu simte nimic mai mult decat compasiune pentru mine ma simteam bine. Insemna ca ii pasa de mine si asta era mult. Venise in camera mea sa ma sprijine si acum vroia sa imi revin si sa uit de toate problemele.Am zambit in sinea mea bucurandu-ma de aceste clipe unice pe care probabil nu le voi mai avea niciodata.
Stada era cufundata in intuneric acum, luminile de pe marginea strazii devenind parca mai palide. Linistea trona invenind totul intr-o aura sinistra, insa in inima mea era cu totul altceva,acum eram vesel, si totul datorita lui. M-am mai intors inca o data spre el. Probabil ca a observat gestul meu pentru ca s-a intors si el.
I-am zambit si mi-a zambit.
Avea un zambet mai frumos acum parca. Un lucru era sigur, era cea mai frumoasa fiinta pe care o vazusem vreodata, asa ca am incercat sa profit de fiecare secunda cu el. Trageam cu ochiul la el din cand in cand si cred ca si el facea exact acelasi lucru.
Mergeam de cateva minute si deja eram intrigat incotro ne indreptam.
M-am intors si l-am intrebat:
-Unde mai exact mergem ,daca imi este permis sa intreb?
-Prizonierul nu are voie sa vorbeasca, imi spuse Andrei zambind. O sa vezi cand o sa ajungem!
-Deci acum sunt si prizonierul tau? -imi placea ideea insa nu i-am spus asta ca ar fi fost derizoriu- De cand si asta? Ne cunoastem de cateva ore si deja ma iei prizonier? Mi-a zambit amuzat asa ca am continuat: Daca imi promiti ca ma faci sa uit de tot haosul de la mine de acasa o sa merg cu tine!
A incuviintat din cap si a continuat sa mearga.
Imi placea aceasta parte a lui misterioasa. M-am conformat si am ramas in tacere pentru tot restul drumului. Chiar daca nu aveam voie sa vorbesc, aveam voie sa ma gandesc,nu? De asta nu specificase nimic. Nu aveam nicio idee unde avea sa ma duca, dar totusi cautam locuri posibile. Ma gandeam si ma tot gandeam dar tot nu reuseam sa ajung la o concluzie. Poate ca era din cauza emotiilor sau din cauza fierbintelii pe care o simteam in tot corpul. Mi-am scos mana din buzunar si am apropiat-o de fata, eram fierbinte,aproape ardeam. Oare aveam febra? Am hotarat ca poate cauza era multitudinea de emotii, asa ca am bagat mana inapoi in buzunar si m-am m-ai uitat o data la el.
Nu am mai mers mult. Cred ca inca vreo 5-10 minute, dupa care ne-am oprit in fata unui bloc, nu departe de zona unde statea Laura. A luat-o inainte si credincios l-am urmat. Deja suspansul crestea si gandurile mi-o luau razna. Oare unde avea sa ma duca?
Odata intrat in cladire, am urcat scarile, la un pas in urma lui. Nu mai stiu exact cat de mult am urcat, stiu doar ca l-a un moment dat ne-am oprit in fata unei usi cu numarul 11. L-am vazut cum cauta prin buzunare si scoate o cheie. A deschis usa si a intrat. Am ramas in loc nemaiputand sa ma misc. Imi simteam picioarele grele. M-a indemnat sa intru insa ma simteam sleit de puteri.
-Ce s-a intamplat? era panicat, probabil ca fata mea nu arata prea bine, simteam ca stomacul mi se contracta intr-un mod destul de neplacut, ma simteam neplacut. Nu puteam sa las ca asta sa imi strice seara, asa ca mi-am adunat puterile si am intrat. I-am zis ca ma duc pana la baie. M-am vazut in oglinda si nu aratam bine, chipul imi era palid, cearcane vizibile imi umbreau ochii conturandu-mi fata intr-un mod sinistru. Am dat cu putina apa pe fata, simtind ca imi revin. Chipul imi frigea din nou, se pare ca febra era intradevar o problema.
Am iesit din baie mult mai zdravan decat intrasem. El era in bucatarie. M-am dus dupa el si m-am asezat pe un scaun de langa geam. Speram ca aerul ce venea de afara ma va ajuta sa ma simt mai bine.
Bucataria era mica, bine mobilata si curata.
El isi intoarse privirea spre mine.
-Cum te simti? Am dat din cap ca ma simt mai bine. El continua: Iti fac un sendvis acum, poate iti revii. Deabia acum am vazut ce se chinuia el sa faca.
-Nu trebuie, nu mi-e foame. Neluand in seama refuzul meu a continuat sa taie feliile de paine.
Acum ca in sfarsit statea cu spatele spre mine puteam sa ma uit la el fara nicio retinere. L-am stuidiat de joc in sus. Avea un corp atletic, era bine facut. Ma simteam in siguranta cu el aici, nu mai doream decat ce imi putea oferi el. Nu aveam curajul sa indraznesc sa vreau iubire. Vroiam doar sa fie langa mine.
Vroiam sa ii mai aud o data vocea asa ca am hotarat sa il intreb ceva, orice, dar ce sa-l intreb?
-Locuiesti singur aici? glasul meu suna ragusit, aveam emotii, acest lucru fiind vizibil.
-Da. Am stat cu un amic dar el s-a mutat. Mi-e un pic cam greu,dar am un job si ma descurc. Am invatat sa fac totul de unul singur. Nu accept ajutor din partea parintilor. M-am indepartat destul de mult de ei din cauza asta. Ei cred ca nu vreau sa accept ajutor pentru ca nu tin la mine. Ei nu inteleg dorinta mea de a ma descurca de unul singur. In fine. Insa uneori e destul de rau aici, ma simt atat de singur -m-as fi oferit eu sa ii tin companie,dar am pastrat acest gand doar pentru mine-dar asta este viata mea, sunt mai retras. Nu stiu ce a fost in capul meu de am venit la petrecerea aia tampita a Biancai.
Mi-am amintit din nou umilirea pe care am suportat-o insa el vazand tristetea ce imi intuneca chipul schimba subiectul.
-Nu trebuie sa te mai gandesti la ce a fost, acum esti aici cu mine si trebuie sa ne inveselim, sa uitam de ce s-a intamplat acolo! entuziasmul lui era molipsitor. Imediat m-am simtit mult mai increzator in mine si am stiut ca avea dreptate. Lucrurile rele le lasasem afara, acum eram doar cu el si ma simteam bine.
El termina de facut doua senvisuri enorme. Le puse pe o farfurie si le aseza pe masa din fata mea. Se aseza langa scaunul de langa mine si imi intinse unul dintre sanvisuri. L-am luat neincrezator ca as putea sa inghit macar o gura. Cu toate acestea, am muscat convins ca imi va face bine. Era bun. Era chiar foarte bun si dupa prima inghititura am mai luat inca una si inca una, pana l-am terminat.
Se uita acum la mine zambind, multumit de sine.
-Se pare ca ti-a placut! Vrei sa iti aduc ceva de baut? spuse si se si ridica.
Dupa ce a turnat suc intr-un pahar mi l-a intins. Si-a luat si el unul.
L-am luat din mana lui si am baut o gura. Era bun, dulce. O intrebare trasnita imi trecu prin minte: Oare buzele lui erau la fel de dulci? Privirea mi s-a fixat pe buzele lui . Nu, ele erau cu siguranta mult mai dulci. Imi observa zambetul si zambi. As fi vrut sa stiu la ce se gandea. As fi vrut sa stiu ce gandea despre mine.
El inca mai avea un pic din sandvis. Il termina si dupa care lua o gura de suc, dar ciudat, lua din acelasi pahar din care bausem si eu? Oare nu observase care era paharul meu? M-a intrigat gestul lui insa mai mult ca sigur era doar o confuzie. Trebuie sa recunosc ca bausem foarte putin si aproape ca nu se deosebeau cele doua, insa putea sa isi dea seama de care era al lui si care al meu. Nedorindu-mi sa mai pierd timp cu asemenea prostii, l-am fixat din nou cu privirea. Si el era atent la mine. Acum privirile noastre se intalneau. Nu stiu exact de ce, dar nu mai simteam teama de a-l privi, se schimbase ceva.
Incercam sa citesc in privirea lui ceea ce simtea in acel moment, dar nu reuseam. Cred ca isi dadea seama la ce ma gandeam pentru ca zambi . M-am topit in acel zambet. Era frumos, inca o data se adeverea. Momentul de idolatrizare se sfarsi cand el imi spuse:
-Ce zici, ne uitam la un film?
-Sigur! am zis si l-am urmat spre camera lui.
Camera lui era un pic mai mare decat bucataria, avea o fereastra mare. Lumina artificiala era puternica luminand incaperea. Era simplu si frumos. In partea dinspre usa se afla un birou pe care se afla un calculator. In partea opusa era patul . Mai erau acolo un sifonier si un fotoliu. Peretii de culoare bleu, dadeau o stare de pace, era placut sa fii acolo.
M-am asezat pe marginea patului asteptand ca el sa se puna pe scaunul din fata biroului pentru a porni filmul . Eram curios ce va alege. Nu dura un minut si filmul incepu sa ruleze. El ramase se scaun, oare de ce nu se punea pe pat? Vazand ca nu are de gand sa se puna in pat, m-am facut mai comod intinzandu-ma. Imi zambi cand ma vazu stand atat de comod. Parea tensionat, nu am inteles de ce. Am incercat sa fiu atent si la film, insa nu prea imi statea mintea la el, mai atent eram la figura lui Andrei, era atat de enigmatic... Era ciudat, de obicei zambea, acum parea incordat si ganditor. Oare mai era atent la film? Nu cred, nu ca eu as fi fost....
Mi-am propus sa las toate aceste griji la o parte si sa ma uit la film.

Cred ca a fost cel mai ciudat film pe care l-am vazut vreodata. Nu am inteles mare lucru, poate ca si datorita faptului ca am adormit spre final. O data ce filmul lua sfarsit, ochii imi zburara la Andrei. El era tot pe scaun, la fel de incordat, se parea ca nu se miscase deloc.
-Vrei sa dormi? Cred ca e trecut de ora doua... Vocea ii suna ciudat, nu mai avea acel accent de veselie.
-Sunt un pic obosit... De fapt eram mult mai obosit decat dadeam impresia, dar nu vroiam sa ii spun asta.
-Vezi ca in primul dulap de acolo gasesti o pereche de pantaloni scurti si un tricou, probabil ca vei vrea sa te schimbi, sa dormi mai comod, vin si eu imediat, ma duc sa fac un dus.
El pleca insa mintea mea incerca sa proceseze propozitia "vin si eu imediat"... Oare va dormi cu mine in pat? Gandul acesta imi dadu emoti, va dormi langa mine, la cativa centimetri de mine. Oricat de mult incercam sa ma misc nu puteam, eram parca tintuit locului. Gandurile imi invadau mintea. Emotiile ma copleseau. Oare cum va decurge noaptea asta? M-am infricosat stiind cat de tare ma va durea sa il am atat de aproape si sa nu il pot atinge.
Intr-un sfarsit am reusit sa ma ridic si sa caut in sertarul indicat. Am luat primele lucruri pe care le-am gasit si m-am schimbat.Cu fiecare secunda care trecea inima imi batea tot mai tare. Stiam ca se apropia momentul in care el va veni si se va aseza langa mine.
Ardeam mult mai tare decat mai devreme, emotiile ma doboram. Cu greutate, m-am stapanit si m-am bagat in pat. Am inchis ochii sperand ca somnul ma va dobari inainte ca el sa revina. Insa daca acum cateva minute picam de somn acum acesta parea sa fie mai depare ca niciodata.
Gandurile imi fura spulberate de sunetul de la usa de la baie.
S-a zis cu mine!
L-am auzind pasind usor crezand ca eu dorm, de fapt speram sa creada asta. Mi-am tinut ochii inchisi pana s-a asezat si el in pat. Acum camera era adancita in intuneric, iar el statea cu spatele la mine, cu fata spre fereastra. Era doar la cativa centimetri, dar nu puteam sa fac nimic.
"Il iubesc!"
Concluzia aceasta imi invada inima cu tristete. Il simteam, nici el nu se simtea prea comod, se tot misca intorcandu-se de pe o parte pe alta. Inca o data mi-am dorit sa pot sti ce gandeste. Oare ce il chinuia atat de mult? Oare il deranja prezenta mea acolo? Credea ca totul a fost o greseala si nu ar fi trebuit sa ma aduc niciodata aici?Ma durea numai sa ma gandesc la asta. Daca as fi stiut ca este adevarat 100% cred ca as fi distrus. Daca nu aveam parte de iubire, vroiam macar sa ma doreasca in preajma lui.
Se pare ca nu numai emotiile m-au facut sa ma simt rau mai devreme. Cred ca intradevar era si un pic de febra. Am inceput sa ma simt din nou slabit ca mai devreme. Stomacul a inceput iar sa mi se contracte. Am incercat sa dorm si cred ca intr-un tarziu am si reusit, intrucat la un moment am simtit cum totul se duce si incep sa ma simt din ce in ce mai usor.

Cand am deschis ochii am fost orbit de lumina puternica ce patrundea in mica camera. Nu stiu exact cat era ceasul . Am incercat sa ma recompun. Ma simteam ca si cum as fi cazut de la etaj. Ma durea tot corpul . Mi-am apropiat mana de fata, nu mai eram la fel de fierbinte. Se pare ca nu mai aveam febra. Am inceput sa ma misc. Mi-am dat seama ca locul de langa mine era gol. Cu o rapiditate uimitoare, toate evenimentele din seara precedenta imi revenira in minte. M-am tulburat cand mi-am dat seama ca inca eram acolo, la el, dar el unde era?
Nu a trebuit sa astept mult ca usa de la camera lui se deschise si Andrei intra cu un senvis in mana si cu un pahar de suc in cealalta mana. Mi-a zambit cand m-a vazut treaz.
-In sfarsit. credeam ca nu te mai trezesti. Pentru un prizonier dormi cam mult! Incepu sa rada.
Mi-am dat ochii peste cap in semn de ingamfare.
-Tu m-ai adus acasa la tine, trebuie sa ma suporti. S-a apropiat de mine si mi-a intins sandvisul. Parea delicios. Incercand sa imi dau seama cat am dormit l-am intrebat: Cat am dormit?
-Cred ca vreo 12 ore! imi spuse el. Era de asteptat. Azi noapte ti-a fost rau, ai avut febra si toata noaptea ai delirat.
Oare ce oi fi spus? Sper ca nimic din ce ar putea sa il supere. Daca cumva am spus ceva despre el... Gandul acesta ma infricosa.Am inghit in sec incercand sa imi dau seama dupa chipul lui daca am zis ceva aiurea in vis azi-noapte sau nu. Parea vesel, paote ca nu am spus nimic pana la urma. Slava Cerului!
Am muscat din sandvis cu pofta. Desi tot corpul ma durea, mi-era destul de foame. Am terminat de mancat foarte repede. M-a intrebat daca mai vreau, dar am refuzat, era suficient. Am mai baut o gura de suc si m-am intins din nou in pat.
Se intinse langa mine. In acelasi moment un lucru imi sari in ochi, mana lui era peste a mea, dar el parea sa nu dea importanta acestui lucru. M-am uitat la el. Zambea. Am zambit usor incordat. Noi nu vorbeam mult dar de multe ori parea ca ne intelegem din priviri. Nu ne cunosteam decat de cateva ore si deja se formase o legatura intre noi. M-am purtat natural.
Ma uitam la el cand deodata chipul i se schimba un pic, parea ca vrea sa spune ceva dar nu avea curaj. L-am intrebat ce il preocupa.
-Stii, nu stiu daca e bine dar... -vazand ca nu are curaj sa continue l-am incurajat din priviri- ...sunt un pic curios, de ce se comporta sora ta asa cu tine?
Am inghitit in sec . Nu puteam sa-i spun adevarul. Pentru prima oara in viata ma simteam ciudat spunandu-i cuiva ce sunt cu adevarat.
-Pai, suntem mai diferiti si nu intotdeauna ne intelegem. Mereu a fost asa. Ea mereu a fost fata rebela iar eu cel cuminte in familie. Din cauza asta cred ca parintii au tinut mai mult la mine, poate de aceea uneori e rautacioasa. Cred ca a fost si inca mai este invidioasa.As vrea de multe ori sa sterg cu buretele ce a fost si sa ne intelegem bine, insa nu pot, ea e foarte inchisa in ea. Cred ca mai mult tine la prietenii ei, la specimelele alea pe care le-ai vazut aseara. Asta este viata.
-Dar de ce a spus aseara ceva de genul "sora mea"? Glasul ii era sugrumat. Of...nu vroiam sa se ajunga aici.
Am incercat sa evit subiectul:
-O gluma de a ei... in fine, acum mi-a venit o idee. Cum tu mi-ai facut doua senvisuri ca sa te rasplatesc ce ai zice daca ti-as gati ceva?
Chipul lui confuz de cat de usor am reusit sa schimb subiectul se destinse intr-un zambet larg.
-Ia sa vedem ce poti face... Mi-e foame de mor!
Rase!
M-am ridicat din pat, tragandu-mi mana de sub a lui. Ce pacat! Era asa de bine.M-am indreptat spre bucatarie. Si aceasta era foarte luminata. Oare ce aveam sa ii fac? Oare alta scuza nu puteam gasi.? eu nu stiam sa gatesc. Am deschis frigiderul incercand sa gasesc ceva care m-ar putea face sa ma hotarasc. Era o problema nationala.Frifgiderul era plin de multe legume, fructe, branzeturi, preparate din carne. Dar la ce ma ajutau daca eu nu stiam sa gatesc?Oare pe unde mai scot camasa? Eram cufundat in ganduri cand am simtit cum doua maini puternice ma cuprind de la spate. Am inlemnit si din reflex m-am intors. Era el. Ma tinea in brate.
Apoi...m-a sarutat!
Visam sau era realitate? Am simtit cum ma topesc cub acea avalansa de sentimente. Era ceva unic, placut, de neuitat. Nu era vis. Eram sigur, dar tot mi-era teama ca nu cumva sa ma trezesc in orice clipa si el sa nu mai fie acolo.
Buzele lui nu se mai desparteau de ale mele. Dansau. Se uneau si isi imparteau dulceata lor. Era atat de dulce. Gustam de asemenea respiratia lui delicioasa. In tot acest timp mainile ma tineau parca mai strans langa el. Mi-am incolacit si eu mainile in jurul lui si l-am tras si mai aproape. Daca as spune ca era cea mai frumoasa amintire pe care am avut-o vreodata nu as exagera. Era un vis devenit realitate, un lucru care cu cateva secunde parea prea departe, parea ireal, fantastic.
Mainile lui au inceput sa se miste pe corpul meu mulandu-se dupa conturul formelor mele. Mi-a trecut mana usor peste fata si am simtit emotia lui. Am inceput de asemenea sa-l mangai inca sarutandu-ne. Amandoi aveam respiratia sacadata, profitam la maxim de moment si vroiam mai mult si mai mult si mai mult. O lacrima mi se prelinse pe obraz.
Se opri uitandu-se confuz la mine. Banuiam ca se temea ca nu cumva sa greseasca cu ceva. Inca o lacrima aparu dar am zambit . Am zambit lucru care il desconcentra si mai tare. A vrut sa spuna ceva, dar eu i-am pus degetul pe buze nelasandu-l sa comenteze. Era momentul nostru si nu trebuia stricat.
L-am luat de mana si l-am tras inspre camera lui. A inchis usa in urma lui. Lumina de la fereastra parca il facea acum si mai frumos. m-am uitat la el cateva secunde dupa care m-am apropiat de el si l-am sarutat. Inima iar o lua razna, bataile ei devenind haotice. Am simtit cum mana lui se strecoara sub tricoul meu si cum ma mangaie suav. Palmele lui ma facea sa tresar simtindu-ma al lui. Am pus mainile in jurul fetei si i-am soptit:"Te iubesc!". El rase usor si facu acelasi lucru. Ne-am asezat pe pat sarutandu-ne in continuare. Ne doream. Mi-am strecurat mainile pe sub tricoul lui si l-am ridicat incercand sa il fac sa renunte la el. Mi-a dat si el tricoul jos si s-a lasat peste mine pe pat. Ma saruta pe gat si pe piept, dorind sa ia din ce in ce mai mult din mine. In acest tmp ii mangaiam spatele cu miscari usoare. L-am lasat sa cada pe pat si m-am pus peste el. Am dat sa il sarut insa nu am facut-o. Am coborat usor pe gatul lui si am inceput sa il adulmec. Pielea lui avea un miros dulce. Il mangaiam cu mana dreapta pe piept. Am urcat din nou, incercand sa ii simt respiratia. Respira neregulat. L-am sarutat din nou si mai puternic. Mi-a raspuns in acelasi fel.
M-am lasat pe pat, iar el s-a asezat pe pieptul meu. Cu mana a inceput sa deseneze contururi pe pielea mea. L-am sarutat pe par. Nu-mi venea sa cred ce tocmai se intampla.
-Te iubesc! mi-a soptit el din nou si m-a sarutat pe gat.
-Te iubesc! i-am raspuns. Totusi ceva ma intriga. De ce avuse reactia asta? Asa ca l-am intrebat:De ce ai reactionat astazi asa? Adica ...
Cred ca intelegea ce vreau sa spun pentru ca incepu sa rada usor.
-Pai ai vorbit cam mult azi-noapte. Mi-ai spus numele si multe alte "lucruri"...asa ca astazi mi-am facut curaj sa te sarut.
L-am mangaiat pe spate. El continua sa se joace pe pieptul meu.
-De aseara vroiam sa o fac dar nu eram sigur. Cred ca ai vazut cat de tensionat eram la film... si incepu sa rada.
Acum intelegeam totul.
S-a ridicat si a inceput sa ma sarute iar. Gustul buzelor lui ma innbunea. L-am strans tare la piept si am inceput sa il mangai. Era atat de frumos...
Era un vis din care nu vroiam sa ma mai trezesc...

Old friends....

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.
 
online counter