Save the hero... *Part 6*

Inainte de a citi aceasta parte nu uita sa citesti primele 5 , daca nu le-ai cititi inca...
Part 1
Part 2
Part 3
Part 4
Part 5



   Restul orei a trecut destul de greu. Oricat de mult incercam sa ma concentrez sa fiu atent la ce spune Robert, lucrurile treceau pe langa mine. Vedeam cum buzele lui se miscau, dar nu puteam intelege niciun cuvant. Capul imi era plin de ganduri, plin de intrebari. Oare starea lui Cristian avea legatura cu ce spusese Raul mai devreme? Ce ascundea  si cand aveam sa aflu asta?
    Ca de obicei, la a doua ora, Cristian a venit numai dupa ce s-a sunat. Baiatul asta era o adevarata enigma. Oare ce facea toata pauza? Unde se ducea, sau mai bine zis de ce?
   Mi-as fi dorit sa vorbesc cu el, poate as fi putut sa il ajut. Imi place sa ajut oamenii si de multe ori mi-am ascultat prietenii cand au avut probleme. E mai bine sa vorbesti cu cineva decta sa pastrezi totul in tine, stiu asta din proprie experienta. Cred ca daca nu mi-ar fi fost mama alaturi de multe ori as fi intrat in depresie. Ea a fost insa mereu acolo si m-a ascultat, a fost sprijinul de care am avut nevoie, persoana care stie tot despre mine si careia i-am spus totul. Nu pretind ca as putea fi acelasi lucru pentru Cristian, dar l-as putea ajuta daca mi-ar da voie. S-ar putea descarca...
   Tensiunea dintre noi doi a devenit din ce in ce mai pregnanta dupa primele doua ore. Gandul ca starea lui avea legatura cu mine devenea tot mai inradacinat in mintea mea. Ieri nu fusese asa, doar dupa ce plecasem de la scoala, cand a mers cu mine spre casa. Oare am spus ceva gresit si din cauza asta a devenit atat de ciudat? Tacerea lui ma scotea din minti, trebuia sa spun ceva...
   -Deci...cum te mai simti? o intrebare mai idioata decat asta nu puteam pune?!
   -Bine....cred...
   Doar atat?! Doar atat a putut sa imi spuna?! Situatia asta ma depasea. Intr-un mod total absurd imi pasa mai mult decat trebuia...
   "Il cunoscusem cu putin timp inainte, nu are de ce sa imi pese", mi-am spus. Nu trebuia sa ma implic. Dar oricat de mult incercam era peste puterile mele sa renunt la a ma gandi la el.
     Restul zilei a trecut foarte greu. Fiecare minut se incapatana sa ramana atarnat pe axa timpului. Toata ziua nu am mai schimbat cu Cristian niciun cuvant. Ceilalti, desi am vorbit cu ei, nu au parut sa observe starea colegului lor si nici nu au mai adus vorba de discutia neincheiata pe care am avut-o. Oare nineni nu observa ca era ceva in neregula in toata situatia asta? Din cate am observat, intre Cristian si ceilalti se formase o bariera pe care nimeni nu indraznea sa o depaseasca. Ei nu ii adresau niciun cuvant lui si el nu incerca sa interactioneze cu ei. Pentru un moment m-am gandit ca nu as fi vrut sa ajung ca si Cristian, eu eram o persoana sociabila, doream sa fiu in preajma multor oameni cu care sa vorbesc sa fac schimb de idei, sa rad. Ma temeam ca daca as fi incercat sa ma apropii mai mult de colegul meu de banca asta m-ar fi indepartat de ceilalti. Oare urma sa fiu nevoit sa aleg intre cele doua tabere. Si daca ar fi fost asa, ce as fi ales?

   Si asa au aparut si primele teme.Intotdeauna mi-a placut sa fac temele, niciodata nu am avut probleme , dar astazi parca lumea parea mai gri, viitorul parea mai subru asemeni fetei lui Cristian. De cand ajunsesem acasa nu facusem decat sa ma gandesc la el. Devenea o obsesie cu fiecare gand pe care il aveam in legatura cu el. Trebuia sa spun stop aici sau aveam sa devin la fel de retras ca el. Nu mi-ar fi placut. Noii colegi nu erau cele mai bune persoane, unii dintre ei erau chiar foarte superficiali din cate mi-am dat seama, dar oare ce era mai bine? Sa evit sa cunosc persoane noi din jurul meu pentru a sta cu Cristian sau sa incerc sa imi fac prieteni printre ceilalti?
   Trebuia sa pun capat acestui conflict din sufletul meu, dar oricat de mult incercam nu imi iesea si lungeam si mai mult nelinistea care ma cuprinsese.
   Am pornit muzica si m-am apucat de teme. Aveam de facut cate ceva la matematica, apoi un pic la romana si mai mult la informatica.  Acum ca ascultam muzica parca mi se mai disipau gandurile sub puterea versurilor optimiste. Seara se lasa usor la fereastra mea, si deja incepeam sa ma simt mai bine. Imaginea lui Cristian parea tot mai departe de mine. Muzica era un refugiu si inca o data se dovedise ca e cel mai bun medicament impotriva tristetii. Am inceput sa fredonez versurile pe care le stiam pe derost. Sufletul si mintea mi se linistira...
   De cand eram mic obisnuiam sa ascult muzica tot timpul. Nici acum nu faceam nicio exceptie de la regula. Oricunde mergeam sau orice faceam imi luam mp3-ul cu mine si ascultam melodiile mele preferate. Era un lucru care ma inveselea si de multe ori ma trezeam mergand pe strada si fredonand . Ce mai conta ca ceilalti se uitau, ciudat la mine.? Ce mai conta ca eram privit cu dispret? Oamenii nu aveau sa inteleaga ca traiam pentru a asculta muzica... traiam pentru a trai prin muzica...
   Am terminat temele mai repede decat credeam si restu serii l-am petrecut uitandu-ma la un film.

   A doua zi dimineata m-am trezit la fel de bine cum adormisem. Soarele rasarise mai luminos ca pana acum si viata parea mai frumoasa.
   Am coborat in bucatarie pentru a lua micul dejun. Mama era deja acolo. Tata nu era, probabil avea ore de la 7.
   -'Neata! Ce faci, mama?
   -Buna dimineata si tie somnorosule. Credeam ca nu o sa te mai trezesti. O sa intarzii la scoala daca nu te grabesti. Vezi ca ti-am pus castronul cu cereale pe masa. Mananca repde si gata, fugi la scoala!
   -Stai , stai ,mama! Ce te alarmezi asa, i-am spus mamei si am inceput sa rad. Mai am timp sa ajung... si chiar de intarzii, doar ma stii, sunt descurcaret. Mama mi-a zambit si si-a trecut mama peste capul meu.
   -Stiu...doar ca vreau sa faci o impresie buna la noua scoala. Vreau sa fie bine, doar atat. Poate cateodata mai exagerez dar fac asta doar pentru ca tin la tine.
   Mama era extraordinara. Oricine si-ar fi dorit o mama ca a mea si nu cred ca exagerez cu nimic. Desi majoritatea timpului il petrecea la servici, cand era cu mine stia sa ma faca sa ma simt bine.
   -Si eu te iubesc, mama! Mama a inceput sa rada  si mi-a ciufulit parul. Mama!!! Nu parul!...
   -Asta pentru ca tin  la tine! Hai ca eu am plecat. Mananc sendvisul pe drum. Eu chiar intarzii si am o intalnire importanta de dimineata.
   -Pa,pa!
   Usa de la intrare s-a inchis si un zambet imi aparu pe chip. Imi iubeam mama. Ii spusesem de multe ori asta! Ea insa era un pic mai retinuta in exprimarea sentimentelor. Uneori aveam senzatia ca are o fobie pentru cuvantul iubire. De foarte putine ori imi spusese ca ma iubeste, dar imi aratase din plin asta, asa ca imi placea sa o necajesc si sa ii spus ca o iubesc de cat mai multe ori.
   Am terminat de mancat cerealele, am urcat in camera mea, m-am imbracat repede si am plecat la scoala. Mi-am bagat castile in urechi si am inceput sa fredonez incet pentru inceput si mai tare apoi. Fara sa imi dau seama deja ajunsesem la scoala.
   Am intrat in clasa luminoasa si m-am asezat timid in banca. Inca nu se sunase asa ca m-am alaturat colegilor mei si am inceput sa vorbim despre diverse lucruri. Unii pareau intersati de filme, altii de jocuri, altii doar ascultau. Nu ma interesa un subiect anume, din aceasta cauza nici nu m-am implicat deosibit in ceea ce discutau, insa imi placea sentimentul de a fi inconjurat de oameni, de a face parte dintr-un colectiv. Era un sentiment placut. Din cate mi-am dat seama nu erau oameni extraordinari, majoritatea fiind destul de rigizi in ceea ce priveste modul de gandire insa macar incercam sa ii cunosc. Astfel am intrat in discutie cu alti doi colegi pe care nu ii cunoscusem in zilele precedente. Mihai era un baiat de treaba, cam la fel de inalt ca mine, brunet si cu ochi caprui. Avea o aliura de macho insa in esenta nu era decat un timid. Corina, una dintre cele mai bune prietene ale lui Mihai, era putin mai indrazneata decat acesta. Infatiseara usor obraznica ii contura atitudinea nonconformista. Am discutat cu Mihai si Corina mai mult despre mine. S-au aratat foarte interesati de unde vin, ce imi place sa fac, daca ma simt bine in noul colectiv. Incercam sa ne cunoastem mai bine si asta m-a facut sa ma simt degajat. Usor patrundeam in lumea lor. Nu mai aveam decat un an alaturi de ei,dar aveam de gand sa ma inprietenesc cu toti...
   S-a sunat de intrare si toti ne-am imprastiat, fiecare in banca lui. Cristian iar nu venise. Cel mai probabil ca intarzia. Deodata un sentiment straniu imi invada din nou sufletul. Daca astazi avea sa fie la fel ca ieri? Daca era la fel de suparat?
   Usa s-a deschis cu putere dar in loc sa intre profesorul a intrat chiar el. De ce ma temean nu scapasem. Din nou chipul ii era obosit, paloarea de pe fata lui fiind evidenta. Si-a indreptat pasii grei catre mine si s-a asezat . Si-a scos caietul si apoi a ramas nemiscat. Privea in gol. Nici macar o privire nu mi-a aruncat. Ceva se intampla cu el si aveam sa aflu cu orice pret asa ca am hotarat, ca azi, dupa ore sa merg cu el spre casa si sa vad ce se intampla. Nu imi placea sa il vad suferind.
   Prima ora s-a scurs repde ca si celelalte 5 ore. Primele trei zile de scoala trecusera pe nesimtite. Era ceva ce nu imi explicam, oricat de mult incercam sa fiu atent nu puteam, Cristian ma distragea. L-am asteptat la iesire, si desi a incercat sa intarzie cat mai mult , in cele din urma a iesit. Parea tot mai obosit. Asta nu putea continua. Desi il cunosteam de doar de 3 zile, imi pasa de el.
   Mi s-a alaturat, dar era ca si cum intre noi se deschisese o prapastie si nimeni nu avea curaj macar sa incerce sa o treaca... Trebuia sa fac eu primul pas, altfel ar fi continuat asa pentru tot restul drumului si nu l-as fi putut ajuta.
   -Stii, Cristian, eu chiar sunt ingrijorat pentru...tine...adica pentru starea ta... daca simti nevoia sa vorbesti cu cineva sa stii ca eu sunt aici si poti sa imi spui orice, promit ca nu te voi judeca si nu voi face nimic sa te simti prost. Cuvintele mele curgeau pe langa el. Si-a intors pentru un moment privirea dar era ca si cum s-ar uita prin mine.
   -Urmeaza-ma...cuvintele lui m-au lasat masca, dar am facut cum mi-a cerut. A pornit in alta directie fata de cea in care ne duceam de obicei. As fi vrut sa intreb unde mergem, dar era mai bine daca nu spuneam nimic...

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

 
online counter