True love is forever... even though we are born to die *Part 17*

Dupa o lunga perioada am ajuns sa public si partea a 17-a. Probabil ca multi dintre voi se intreaba de ce am mai facut-o. Motivatia mea a fost dorinta de a arata ca iubire, in forma ei pura, poate uni doi oameni pe vecie. Poate ca nici macar moartea nu poate desparte doua destine unite sub semnul iubirii.

Sper sa va placa.




Tin sa specific inca o data, daca vreti sa participati cu articole de orice fel o puteti face. Tot ce trebuie sa faceti este sa trimiteti creatiile voastre la klau_sun@yahoo.com si ele vor aparea pe blog !

Daca nu ati citit primele parti nu uitati sa o faceti inainte de a citi a 17-a parte. Celelalte 16 parti le puteti gasi pe blog prin scurtaturile de mai jos:


Partea 1
Partea 2
Partea 3
Partea 4
Partea 5
Partea 6
Partea 7
Partea 8
Partea 9
Partea 10
Partea 11
Partea 12
Partea 13
Partea 14
Partea 15
Partea 16

Enjoy!


   Ce se intampla cu mine si cu Cristian nu stiu nici acum, lucrurile au luat o intorsatura ciudata, in acea seara la bunicii mei. Nu am mai putut suporta, totul era atat de clar, totul se potrivea, eu eram doar rezerva lui Cristian. El avea o relatie cu Sorin si pe mine ma folosea pentru a se distra. Oare amandoi stiau de jocul asta murdar? Nu pot suporta gandul ca nu am fost decat o marioneta in mainile baiatului pe care am ajuns sa il iubesc, caruia urma sa ma daruiesc...

   Au trecut cateva luni de atunci, si desi il vad in fiecare zi la scoala, nu pot sa ma apropii de el. Il iubesc, asta e sigur, dar nu ma pot lasa condus de sentimente, nu pot gresi din nou. De atatea ori a incercat sa imi vorbeasca, sa imi explice minciunile lui, dar nu am putut sa il ascult,  sa suport. Vocea lui, privirea lui, prezenta lui, toate imi fac rau, in fiecare minut, in fiecare clipa, in fiecare secunda a existentei mele. Atat de aproape si totodata atat de departe. Daca  ar fi fost sincer, daca  mi-ar fi spus adevarul poate ca acum am fi impreuna, dar e prea tarziu pentru regrete. Imi spun asta mereu, dar din nou si din nou cad in capcana amagirii. Il iubesc, il urasc, il doresc, dar il resping.



 
                                                               ***

   Dimineata, pranz , seara, gandul ma poarta la el. Au trecut trecut aproape 5 luni de cand ne-am spus adio definitiv, dar si acum sunt afectat. Sunt mai mereu apatic, mai mereu trist si parintii mei au observat  schimbarile survenite, dar nu pot discuta cu ei, nu le pot spune ceea ce simt, nu ar intelege si m-ar condamna asa ca prefer sa ma innec singur in oceanul disperarii si sa ii las doar sa ma priveasca cum ma afund in apele mistuitoare are deziluziei.
   Fiecare pagina a jurnalului incepe la fel: "Mi-e dor de el!" . Numai asa pot recunoaste dorinta de a-l avea alaturi, nu indraznesc sa o spun cu voce tare pentru ca m-ar ingrozi auzul acestor vorbe. In seara asta e la fel. Scriu in stanga paginii data, 30 aprilie 2012 , si bine cunoscuta fraza dedesubt. Ma ajuta, ma distruge? E greu de spus, fiecare cuvant rama in mine cu disperare, sorbind si ultima picatura de putere care mi-a mai ramas. Incerc sa scriu cateva cuvinte, dar e prea greu, dar insist:


"30 aprilie 2012
Mi-e dor de el!

Astazi m-a atins, dupa multe saptamani mi-a luat mana si mi-a cuprins-o in a lui. De ce l-am lasat?! Nu stiu, poate ca sunt prea sleit de puteri si nu ma mai pot opune. Il simt la fel, dar nu pot crede in asta, nu pot accepta ca si el sufera la fel ca mine. Nu mi-a spus-o direct, dar il simt, inca sunt conectat la el.
Mi-a spus inca o data ca ma iubeste, dar stiu ca nu e asa, vreau sa cred ca nu e asa, mi-ar face suferinta mai usoara, imi doresc sa ma conving ca ma minte iarasi, astfel sa pot sa il urasc si mai mult. Dar  nu o face, pare sincer in drama lui si asta ma doare. De ce nu poate trece peste? Doar il are pe Sorin in timp ce eu sunt singur. De ce nu se consoleaza in bratele iubitului lui?
Atatea intrebari si atat de putine raspunsuri. Lumea e un loc ciudat in care sensul e lipsit de sens. Intelesul lipseste, scopul e vag, viata insasi e o goana spre nicaieri. Mergem, dar unde mergem? Incercam sa ne imbogatim, sa ne indeplinim visele? Dar ce sunt toate astea cand stim ca totul se va termina intr-o clipa, atunci cand ne vom da ultima rasuflare? Cautam lucruri materiale, desi stim ca le vom pierde in cele din urma... Filosofi, oameni de cultura, matematicieni si fizicieni cauta raspunsuri, scormonesc dupa intelesuri dar la ce folos daca totul are un sfarsit?
De luni bune, gandul mortii ma bantuie. Pare linistit... Ma imbie tacerea, nemiscarea pe care le-am pierdut de atat de mult timp. Dar e prea devreme, trebuie sa lupt, daca nu pentru mine, pentru cei din jur. Ma gandesc la parintii mei, ma gandesc la apropiati, la persoanele care tin la mine, si asta ma face sa mai incerc o data si inca o data.
Oare ar suferi daca nu as mai fi aici? Oare mi-ar simti lipsa in vreun fel? As vrea sa cred ca nu! Ma imbat cu gandul asta , si in asteptata nemiscare a clipei , chipul lui imi apare in minte, ochii proiecteaza imaginea lui, ochii lui negri si patrunzatori. Ma simt slab  si neputincios in fata acestei imagini.

A mai trecut o zi de chin..."

Inchid jurnalul, il asez pe birou si ma bag in pat. Lumina semiobscura, care altadata imi dadea atata liniste, acum ma sufoca, ma impinge in ghearele neputintei. Stiu ca va fi o alta noapte in care il voi visa. Inchid ochii cu speranta ca toate se vor termina intr-o zi.


                                                         ***

Raze palide de soare scalda camera in nuante pastelate. Ma ridic din pat si opresc ceasul de pe noptiera, dar ma simt obosit, corpul ma doare. Fiecare muschi pare obosit, incordat. Ma pregatesc rapid si lipsit de chef  apuc drumul sper scoala.
Inca nu a ajuns, locul lui e liber si asa mi-as dori sa ramana pentru totdeauna... Ma asez si imi scot cartile plictisit. Inca o zi de chin in care trebuie sa il simt atat de aproape, dar toate se vor termina curand. Anul scolar se termina in mai putin de o luna si  o vom lua pe drumuri separate.
Mi-am ridicat privirea si l-am vazut,  e aici la fel ca in fiecare dimineata. Pare obosit, nedormit, epuizat. Probabil ca la fel arat si eu, dar nu e treaba mea asta, nu vreau sa imi pese. Se aseaza langa mine si parca ii simt caldura corpului. Inca imi mai aduc aminte de acea noapte, de acele clipe . Cele mai frumoase din viata mea. Nu exagerez cu nimic...
De mult am renuntat sa ne mai vorbim. Stim amandoi la fel de bine ca ne-ar face rau. El a mai avut cateva tentative , dar i-am taiat-o scurt si a renuntat. S-a resemnat sau pur si simplu nu ii mai pasa. Mi-e indiferent atat timp cat nu mai imi spune nimic.
M-a privit scurt , dar a renuntat cand a vazut ca nu ii dau atentie.

Orele au trecut greu, mai greu decat de obicei, asteptam sa se termine tot, aveam planuri. Nu stiu ce urmeaza sa fac cu adevarat dar trebuie sa ajung intr-un loc. Mi-am pus ghiozdanul in spate si am iesit din sala de curs grabit. Am apucat-o in directia opusa drumului obisnuit. Simt soarele cum imi incalzeste fata, imi asez ochelarii si gol merg prin caldura din ce in ce mai greu de suportat. Ma simt emotionat, nu stiu de ce vreau sa ajung acolo, dar trebuie sa o fac, trebuie sa ma vindec cumva, sau macar sa mai aman momentul final. Grabesc pasul fara a mai avea rabdare si ajung in scurt timp la faleza. Cobor si ma indrept  spre aleea ferita trecatorilor. Aici... Aici l-am imbratisat pentru prima data pe Cristian. E un gand dulce, dureros dar dulce. Corpul reconstituie acel sentiment si brusc ma simt cuprins de o savoare placuta. Parca ii simt mirosul, ii simt atingerea . Dar nu e doar atat, chiar il simt, ma intorc si sunt surprins sa il vad acolo, chiar langa mine. Are ochii in lacrimi, dar nu trebuie sa imi pese.
-Ce cauti aici? vocea taie aerul inabusit si o lacrima i se rostogoleste pe obraz.
-Am venit pentru tine!
Se apropie si incearca sa ma cuprinda in brate, dar il resping ferm. Incearca din nou, dar repet gestul. Nu renunta, dar sunt hotarat sa nu ma dau batut. Cu fiecare atingere sunt din ce in ce mai sigur ca nu voi mai putea sa il tin mult departe de mine si sunt gata sa cedez moment in care el se repede asupra mea ca un animal de prada si am cuprinde in brate. Plange, plang si eu si ne unim intr-o imbratisare atat de cunoscuta, dar pierduta in amintiri de mult reprimate. Bratele lui, corpul lui, vibreaza si scanceste usor printre lacrimi. Sunt confuz, nu stiu ce sa spun sau sa fac, e prea puternic dorinta de a-l linisti, de al proteja. Ii trec mana peste fata si ii ridic privirea spre mine.
-Iarta-ma , dar nu pot trai fara tine! vorbele lui plesnesc sub greutatea sinceritatii. Sunt sigur ca spune adevarul, o cred, acum chiar o cred.
Ma uit confuz la el. Ma iubeste! O simt ! Ma apropii usor de buzele lui si ii gust respiratia fierbinte. Timpul incremeneste sub intensitatea momentul si o fac. Il sarut incep, cu grija. Imi raspunde la fel de suav si ne contopim intr-o pasiune oarba. E pur, e special si il iubesc. Toata fiinta mea il iubeste.
-Te iubesc! ii soptesc la ureche si il sarut pe lob. Se cutremura sub un val de emotie.
-Si eu te iubesc! Deci ma ierti?
Oare as putea sa spun altceva decat Da?
-Nu o sa iti raspund  acum, dar o sa iti arat. Vin-o cu mine.
Ii cuprind mana intr-a mea si il trag dupa mine. Sunt pregatit pentru... TOT!